Fericiţi veţi fi“… când

„Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte; şi aşe­zându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi înse­tează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri“ (Mt. 5, 1-12).

Evanghelia de mai sus e cunoscută în Noul Testament sub numirea „Predica de pe munte”, pentru că Mântuitorul a rostit-o stând sus pe o colină. Mulţime de popor asculta această predică. Din această predică sunt luate fericirile care se cântă în strană în fiecare duminică şi sărbătoare.

Minunată este această evanghelie şi minunate sunt învăţăturile din cele nouă fericiri! Ele înşiră pe cei ce vor fi cu adevărat fericiţi în lumea aceasta şi în cealaltă. Dar ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericiri nu vorbeşte despre bogăţie lumească, nici despre bani, averi şi plăceri.

Fiecare din cele nouă fericiri e legată nu cu lumea, ci cu cerul de sus. Fiecare pleacă din inima omului şi se sfârşeşte cu cerul de sus. Fiecare leagă cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu. Fericirea pe care a făgăduit-o Mântuitorul este înlăuntrul omului şi pleacă dinlăuntru în afară. Mântuitorul face fericiţi pe cei blânzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă. Ba încă pune între cei fericiţi şi pe cei ce sufăr ocări şi prigoane.

Fericirea cea adevărată este cea lăuntrică, cea sufletească. Însă spre deosebire de această fericire adevărată, oamenii caută o fericire lumească, caută o fericire ce pleacă din afară înlăuntru. Se trudesc oamenii să se facă mai întâi bogaţi, să se umple mai întâi de bani, de plăceri şi de mărire omenească, pentru ca apoi să fie fericiţi.

Fericirea după care umblă cei mai mulţi oameni, fericirea după care se doresc şi pe care şi-o poftesc oamenii ca: spor la averi, la vite, la belşug şi sănătate, îşi are şi ea rostul ei şi locul ei. Dar în lumina Evangheliei, această fericire n-ajunge nimic, nu valorează nimic. Ea are preţ numai dacă este pusă în slujba mântuirii su­fleteşti.

Oamenii îşi doresc o fericire lumească ce n-are nimic cu mântuirea sufletului, ba uneori poate fi chiar primejdioasă mântuirii sufletului. Daţi unui tânăr sărac, dar cinstit, bani mulţi şi veţi vedea cu ochii cum se strică. Banii, în loc să-l facă fericit, îl strică. Eu am cunoscut o femeie săracă, dar foarte credincioasă. Petrecea o viaţă de rugăciune şi Domnul îi ajuta să petreacă. Dar îndată ce a moştenit o avere mai mare, s-a lăsat de rugăciune; a aruncat Psaltirea, a făcut o căsnicie nelegiu­ită şi s-a pus pe păcate. I-a fost oare spre mântuire „fericirea“ cu averea? Ba!

La ce ne foloseşte chiar şi belşugul de sănătate dacă nu-l punem în slujba mântuirii sufleteşti? Ce folos de „fericirea“ unui om sănătos dacă prisosul lui de sănătate îl foloseşte pentru beţii şi desfrânări?

Lumea nu poate da o fericire adevărată. Averile şi banii nu-i pot face pe oameni fericiţi. Ăsta e lucru dovedit. Traiurile cele mai nefericite sunt tocmai în palatele bogaţilor. Este pus un mare adevăr în istorioara cu împăratul ce căuta cămaşa fericitului şi pe urmă s-a aflat că fericitul nici cămaşă pe el nu avea. Nici averile, nici desfătările lumeşti nu pot da fericirea cea adevărată. Oare de ce? Pentru că ele nu dau sufletului nimic. Sufletul se doreşte spre Domnul, sufletul însetoşează după Dumnezeu, sufletul îşi are lipsurile sale, şi dacă nu e ascultat, el se mâhneşte, el se tulbură şi îl tulbură şi pe om.

Zilele trecute am citit în gazetele din străinătate despre fiorosul sfârşit al unui milionar din America. După ce a gustat din toate plăcerile americane, a plecat cu un vapor al său să cutreiere mările şi ţările. O nelinişte îl mâna să caute noi plăceri. A umblat mult, a gustat mult. Pe urmă s-a tras cu vaporul spre nord, să vadă şi mările îngheţate. Şi aici ce s-a întâmplat? S-a suit pe un munte de gheaţă şi şi-a dat drumul în adâncul mării. Şi-a făcut moartea, pentru că a căutat mulţumirea şi fericirea în toată lumea, dar n-a aflat-o.

Fericirea adevărată o poate da numai Domnul. Fericirea cea adevărată se poate afla numai în Domnul, într-o viaţă trăită cu El şi Evanghelia Lui.

Kant, unul din cei mai mari filozofi ai lumii, a zis: „Căutaţi liniştea şi fericirea vieţii în Evanghelie“. Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.

Iisus Mântuitorul a adus în lume fericirea cea adevărată. El ia sarcina păcatelor de pe sufletul nostru. Primind pe Domnul, sufletul nostru scapă de sarcina păcatelor şi aceasta este fericirea cea adevărată. „Feri­ciţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele“ (Ps. 31, 1).

Zis-a Iisus: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud“ (Mt. 13, 16). Fericiţi sunt cei care au ochi sufleteşti şi urechi sufleteşti pentru chemările şi tainele mântuirii sufleteşti. Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, nici cei batjocoriţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce „ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud“… sunt cei orbi şi surzi faţă de lucrul mântuirii sufleteşti, sunt cei ce nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc.

Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică. Ea se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este azi fericire, şi mâine plângere… Domnul dă o fericire pe care n-o poate lua nici suferinţa, nici boala, nici prigoana.

Mai zilele trecute, am cercetat pe un credincios greu bolnav de ani de zile. L-am aflat într-o stare de plâns pentru un necredincios. Dar el zâmbea plin de bucurie sufletească. Atunci mi-am zis: iată, bolnavul aces­ta este mai fericit decât gloata cea mare care zburdă cu sănătate prin cele crâşme şi păcate.

O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul celor care trăiesc o viaţă după Evanghelia Lui! Însă lumea cea mare nu înţelege această fericire. Oamenii de azi caută fericirea în afară de inima lor şi în afară de Mântuitorul. De aceea fericirile ce se cântă în strană nu le vedem în lume şi nu le vedem în viaţa oamenilor.

Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla fericirea cea adevărată. Veţi afla fericirea pe care lumea n-o poate nici da şi nici n-o poate lua de la voi.

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Căutat-am şi eu fericirea în lume, dar n-am aflat decât durere, întristare şi tulburare. Acum mă întorc spre Tine, Preadulcele meu Mântuitor. Primeşte-mă şi pe mine în fericirile Tale. Primeşte-mă în odihna, în pacea, bucuria şi fericirea pe care o dă Evanghelia Ta.

Duhule Sfinte, Cel ce ai fost făgăduit nouă ca Mân­gâietor şi Învăţător! Învaţă-mă neîncetat să nu caut fericirea în lume, ci să o caut în inima cea curată, să o caut în Domnul, într-o viaţă trăită cu El.

Învaţă-mă neîncetat să caut fericirea în suferinţe şi în prigoane pentru Hristos şi sufletul meu. Învaţă-mă, Duhule Sfinte, să „am plăcere şi fericire în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos“ (II Cor. 12, 10).

Învaţă-mă, Duhule Sfinte, să mă simt fericit când sunt „nefericit“. Când în ochii lumii voi fi nefericit, când toată lumea va zice: „Ah, nefericitul de el!“ – eu atunci să sorb fericirea cea dulce şi scumpă pe care Tu singur, Doamne, o poţi da sufletului meu.