Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Frica în armata Domnului – scutirile de la Deut. cap. 20: „Fricoşii să plece acasă!“

Frica în armata Domnului – scutirile de la Deut. cap. 20: „Fricoşii să plece acasă!“

Frica în armata Domnului – scutirile de la Deut. cap. 20: „Fricoşii să plece acasă!“

FRICOSII-500x500Precum am arătat la începutul acestor învăţături, fricosul este o pacoste. O mare pacoste şi pentru el şi pentru alţii. La orice treabă, fricosul nu face nici o ispravă. Ci numai încurcă lumea şi lucrurile.

Dar, mai presus de toate, fricosul nu face nici o ispravă la armată. Un soldat, din firea lui, trebuie să fie un om viteaz, un om fără frică şi plin de curaj. Când zicem soldat, lângă el parcă vedem îndată curajul, vitejia. Un soldat fricos e ceva ridicol. E ceva de râs. Fricosul nu este pentru armată şi nici armata pentru el.

La oştire, totul se lucrează pentru a spori curajul şi vitejia soldaţilor; pentru a da patriei soldaţi gata să-şi dea oricând şi viaţa în lupta pentru patrie. Pentru că puterea unei armate o face curajul, îndrăzneala, vitejia şi jertfelnicia soldaţilor. Cu o armată de fricoşi, de când e lumea nu s-a câştigat vreo bătălie. Şi nici nu se va câştiga.

Acest adevăr e cunoscut de când e lumea. Îl aflăm şi în Biblie, spus într-un chip foarte potrivit în cărţile lui Moise.

În drumul spre Canaan, spre patria făgăduinţei, Moise, alesul Domnului, conducea şi o luptă, cu un popor înarmat. Iar în această luptă, Domnul Dumnezeu i-a dat lui Moise un fel de regulă despre cum trebuie să procedeze şi cu luptătorii cei fricoşi. Ascultaţi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu:

„Când vei merge la război contra vrăjmaşilor tăi, – grăia Domnul către Moise – la apropierea luptei, preotul să vorbească poporului: Ascultă, Israele! Voi astăzi sunteţi aproape de luptă contra vrăjmaşilor voştri. Să nu vi se tulbure inima, fiţi fără teamă, nu vă îngroziţi dinaintea lor. Căci Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi ca să vă mântuiască. Iar mai marii oştirii să vorbească apoi poporului şi să zică: Cine şi-a zidit o casă nouă, şi n-a şezut încă în ea, să plece acasă… Cine şi-a sădit o vie, şi n-a mâncat încă din ea, să plece acasă… Cine de curând s-a logodit cu o femeie să plece şi el acasă… Mai marii oştirii să vorbească apoi poporului şi să spună: Cine e fricos şi slab de inimă să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui“ (Deut. 20, 1-8).

Ce mult spune acest loc din Biblie! Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu spune aici că fricoşii nu sunt pentru luptă şi pentru armată. Sau, mai bine zis, erau scoşi din armată ca unii ce numai încurcau şi slăbeau şi pe ceilalţi.

Dar locul acesta spune mai mult decât atât. El n-a fost numai o regulă pentru un război din lume. Ci el spune ceva mai mult. Războiul israelitenilor, în drum spre Canaan, era războiul lui Dumnezeu. Şi tocmai pentru aceasta, Dumnezeu le cerea luptătorilor anumite condiţii. Cei ce nu întruneau aceste condiţii erau scutiţi de armată sau, mai bine zis, erau scoşi din armată.

În înţeles duhovnicesc, aceste condiţii ne privesc şi pe noi. Căci războiul israelitenilor pentru cucerirea Canaanului a fost o icoană, un simbol în care să vedem războiul nostru cel duhovnicesc ce trebuie să-l purtăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru Canaanul cel Ceresc.

Oastea Domnului încă este un astfel de război duhovnicesc. Şi noi ne-am angajat într-o luptă sfântă pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru Canaanul cel Ceresc, pentru Patria noastră cea dulce de mâine. Războiul nostru este şi războiul lui Dumnezeu. Prin El, cu El şi pentru El purtăm acest război sfânt. Iar războiul nostru fiind războiul Lui, trebuie să întrunim şi noi, luptătorii Lui, condiţiile de la Deuteronom, capitolul 20.

Să cercetăm dar aceste condiţii!

Cei cu case noi, cu vii noi, cei curând logodiţi erau trimişi acasă. Aceştia îi închipuie pe cei din Evanghelie care fuseseră chemaţi la „ospăţ“; dar unul n-a venit fiindcă ţarină şi-a cumpărat, altul perechi de boi şi-a cumpărat, altul soţie şi-a luat (Luca 14, 16–20).

Icoana aceasta ne spune lămurit: cei legaţi mai mult de lume decât de Dumnezeu n-au ce căuta în armata Domnului.

Cei ce iubesc mai mult lumea şi cele lumeşti decât sufletul şi cele sufleteşti n-au ce căuta în războiul cel sfânt.

Cei ce ascultă mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Fapte 5, 29) n-au ce căuta în oştirea Domnului; să plece acasă!

Cei ce cred că pot iubi şi lumea, şi pe Dumnezeu, şi pot sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamo­na, n-au ce căuta în războiul cel sfânt; să plece acasă!

Între cei poftiţi să plece acasă din armată, Biblia îi pune şi pe cei fricoşi.

„Cine este fricos şi slab la inimă să plece acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui“!…

Cine este fricos şi slab la inimă să plece acasă şi din războiul Domnului! Căci cu fricoşii nu se poate face nici un fel de război. Ei sunt o pacoste şi pentru luptele cele duhovniceşti. Căci – cum spune Biblia – ei numai moaie inima fraţilor lor. Prin slăbiciunea lor, îi slăbesc şi pe alţii. Prin frica lor, îi înfrică şi pe alţii.

Fricoşii n-au ce căuta nici în Oastea Domnului. Un ostaş fricos e numai o pacoste pentru armata Domnului şi pentru luptele Domnului. El numai moaie şi slăbeşte inima fraţilor. Din cei fricoşi ies şi dezertorii şi trădătorii. La cea dintâi împotrivire, fricosul dezertează.

O pildă din cele multe, multe: Un brav luptător, Ion Cirtăş, din Ibăneşti-Pădure, jud. Mureş, ne scria mai anii trecuţi: „Eram la începutul Oastei. Pe lângă mine abia mai putusem recruta apoi încă pe un frate mai bătrân. Dar un preot ne-a arătat la jandarmerie că suntem sectari şi au venit jandarmii să ne cerceteze. Eu, întâmplător, eram la pădure. Jandarmii l-au căutat pe fratele mai bătrân, spunându-i spre ce scop au venit în casa lui. Atunci, ştiţi ce s-a întâmplat? Fratele s-a repezit la o ladă ce o avea în casă, a scos din ea o pipă mare şi a început a se lepăda de Oaste cu tărie, zicând:

– Io, domnilor, nu sunt cu rătăciţii aceia… Ui­te, eu am pipă şi fumez ca şi ceilalţi oameni care merg la crâşmă… eu n-am nimica cu rătăciţii aceia, trăzni-i-ar… (şi aici omul a mai tras şi o înjurătură, pentru ca dovada să fie mai tare).

Iată până unde merge lupta fricosului!

Un ostaş al Domnului nu cunoaşte frica.

Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m‑am lăudat niciodată decât „în neputinţele mele“. Dar, aşa mic şi slab cum sunt, Domnul  m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.

Când am cumpărat tipografia, toţi şopteau că „m-am înfundat“. „Uite-l, pe o criză ca asta, şi-a băgat capul în datorii de milioane!“

Când am căzut bolnav, toţi mă socoteau – şi mulţi se bucurau – că „m-am prăbuşit definitiv“. Dar eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii – cum zice Scriptura – eu nu mă tem, câtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui (Ieremia 1, 8). Bolnav, de pe pat, am scris şi aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna că sunt un laş şi un îndoielnic, şi necredincios ca Toma.

Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi curajul, îndrăzneala.

Aici, la foaie, a stat un raport despre Oastea de la Săsciori, care a mers la hora satului să-L vestească şi acolo pe Domnul, celor ce ardeau în focul cel rău.

– Nu v-aţi temut, l-am întrebat pe fratele Marini, să faceţi acest lucru?

– După ce ne-am hotărât, nu ne-am mai temut, mi-a răspuns fratele Marini. Aveam conştiinţa vie că Domnul este cu noi, iar cu El şi pentru El eram pregătiţi la orice.

Slăvit să fie Domnul! Fronturile Oastei sunt pline cu astfel de fapte de vitejie. Sunt pline de dovezi că ostaşii Domnului îndrăznesc în Numele Lui. Când va apărea Cartea Biruinţelor, vom face şi dovada că armata Domnului nu cunoaşte frica.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie o pildă de îndrăzneală şi curaj evanghelic. Iar dacă lucrul acesta se cere de la un ostaş, cu atât mai vârtos el se cere de la cei ce stau în fruntea Oastei. Nici nu‑mi pot închipui un conducător de Oaste fricos. Vai de Oastea aceea! O trâmbiţă care azi răsună şi mâine tace – ce biruinţă ar putea vesti? O trâmbiţă ce azi dă un glas lămurit, iar mâine mult încurcat – ce biruinţă ar putea avea? Dintre aceştia se recrutează şi dezertorii şi trădătorii care azi te laudă, mâine te batjocoresc; azi te sărută, mâine te vând.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Curajul evanghelic este un mare dar pe care trebuie să-l păstrăm, să-l sporim şi să-l ferim de îmbolnăvirea fricii.

Noi trebuie să avem clipă de clipă conştiinţa că nu suntem singuri în războiul cel sfânt. Domnul e cu noi. Domnul ne-a dat atâtea dovezi că este cu noi, încât, să ne mai temem, ar însemna că suntem nişte laşi şi fricoşi, vrednici de a fi trimişi acasă din armata Domnului.

Eu nu mă tem decât de un singur lucru: de păcat. Un ostaş al Domnului trebuie să se teamă numai de păcat. Să ne temem numai de păcat, căci prin păcat Îl pierdem pe Domnul; să nu-L părăsim pe Domnul, ca să nu ne părăsească şi El!

Până când Domnul este cu noi şi noi cu El – n-avem de ce să ne temem. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar cutremura toţi munţii răutăţii omeneşti – n-avem de ce să ne temem.

Să nu vi se tulbure inima, iubiţi fraţi ostaşi! Fiţi fără teamă, nu vă spăimântaţi, căci Domnul Dumnezeul nostru merge cu voi, ca să bată pe vrăjmaşii voştri! (Deut. 20, 3-4).

Părintele Iosif Trifa din “FRICOŞII de la Apocalipsa 21, 8
Ediţia a IV, Editiura Oastea Domnului, Sibiu, 2006

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *