Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Hristos este minunea istoriei pe acest pământ

Hristos este minunea istoriei pe acest pământ

Hristos este minunea istoriei pe acest pământ

Sf. Nicolae Velimirovici
Predică la Duminica Ortodoxiei

Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu – O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!

Puterile îngereşti stau înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui.

Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum trebuie să fie Ziditorul?

Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului Celui atotputernic şi viu?

Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără-de-moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o dspre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: „. şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se” (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este „trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc” (Daniel 10:6). În dimineaţa aceea minunată, când Domnul Iisus S-a sculat din morţi, iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer,.. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea sa albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi (Matei 28:2-4). Aceasta este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul?

O, oamenii trebuie să ştie, să ştie fără încetare: niciodată, nici măcar pentru o clipă să nu piardă această cunoaştere, că asemenea îngeri minunaţi sunt foarte aproape de ei! Această cunoaştere, care li s-a dat poroorocilor şi văzătorilor cu duhul, ca viziune, i-a făcut întotdeauna blânzi şi smeriţi înaintea sălăşluitorilor lumii cereşti, dar i-a făcut hotărâţi şi înfricoşători faţă de păcătoşii cei orbi şi nepocăiţi. Proorocul Elisei s-a rugat odinioară lui Dumnezeu ca El să-i deschidă ochii slujitorului omului lui Dumnezeu, ca şi aceasta să vadă cele ce numai proorocul era în stare să vadă. Dumnezeu a ascultat rugăciunea acestui mare prooroc şi a deschis ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6:17).

Şi atunci, cum va fi vedenia Împăratului cetelor cereşti – vedenia minunată şi înfricoşătoare a Împăratului Cetelor Cereşti? Când marele prooroc Isaia s-a învrednicit de această vedenie, el a strigat cu frică şi cu uimire: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6:5)

O, oamenii ar trebui să ştie că Împăratul, Domnul, îi are mereu în privelişte – acelaşi Domn Dumnezeu de care Isaia se simţea îndestulat de frică şi de uimire! Mintea omului nu ar mai fi atunci deschisă nici unui fel de păcat sau necurăţie. Fie că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vede pe om. Asta nu-l face pe hulitor să se cutremure? Asta nu este mângâierea creştinului în suferinţa sa?

Nu numai Dumnezeu, Cei Trei într-Unul, ne vede, cercetându-ne viaţa în fiecare clipă, ci şi toate cetele cereşti ale îngerilor şi sfinţilor care se află întru slavă. Milioane de ochi ne văd ca şi cum ar fi unul singur. Milioane de bune doriri ne însoţesc pe calea noastră prin viaţă, care este întunecată şi spinoasă; şi milioane de mâini se întind spre ajutorul nostru ca şi cum ar fi una singură. Ocârmuită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu de pe pământ s-a străduit să arate credincioşilor acest adevăr măreţ, înfricoşător şi mult iubit, cu ajutorul multor icoane şi iconostase, care înfăţişează lumea nevăzută a puterilor cereşti şi care le amintesc credincioşilor de existenţa acestor puteri în lume. Închinându-ne la icoane, noi nu ne închinăm lemnului, ori vopselii de pe lemn, ci ne închinăm puterilor cereşti care sunt vii şi se află de faţă. Închinându-ne cu frică Dumnezeiască înaintea icoanelor, noi de fapt simţim aceasta faţă de aceste puteri. Simţind o stare de bine şi de bucurie atunci când ne aflăm în faţa icoanelor, noi, de fapt, simţim această stare de bine şi bucurie de la aceste puteri cereşti, care sunt înfăţişate pe icoane. Numai nebunii şi cei care sunt plini de duhuri necurate văd închinăciunea la icoane ca pe idolatrie. Cine a purtat război împotriva idolatriei de-a lungul vremurilor, dacă nu Biserica Ortodoxă? Milioane de credincioşi s-au jertfit în această luptă biruitoare! Cine altcineva a nimicit idolatria? Aşadar, cum ar putea fi idolatră Biserica, tocmai cea care a nimicit idolatria? Aceasta este batjocura aruncată asupra Bisericii Ortodoxe de către necuraţii eretici, ale căror gânduri erau legate de cele materialnice şi nu de cele duhovniceşti. Pe parcursul speculaţiilor pe care le-au făcut, aceştia nu au fost în stare să vadă deosebirea dintre închinarea la icoane şi idolatrie. Nefiind în stare să reuşească cu argumentele lor slabe, ereticii au pornit lupta împotriva icoanelor şi închinătorilor la icoane. Au dat foc la icoane şi au tăiat cu sabia pe adevăraţii credincioşi. Dar puterea lui Dumnezeu fiind mai mare decât focul şi sabia, în cele din urmă, aceşti eretici au căzut şi au ajuns la pieire, în timp ce icoanele au rămas pentru a aminti credincioşilor de tăria măreaţă şi înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi a puterilor cereşti în vieţile oamenilor de pe pământ. Ca o pomenire a biruinţei asupra iconoclaştilor şi aşezarea rânduielii închinării la icoane, pe vremea Patriarhului Metodiu, evlavioasa Împărăteasă Teodora dimpreună cu fiul ei Mihail, Părinţii noştri sfinţi şi purtători-de-Dumnezeu, au rînduit ca această primă duminică a Postului Mare să fie închinată prăznuirii acestei jertfe istorice. Această duminică este cunoscută ca Duminica Ortodoxiei, spre pomenirea biruinţei credinţei Ortodoxe asupra ereticilor, care au căutat să le pună oprelişti, şi a bărbaţilor înţelepţi ai acestei lumi. În legătură cu aceasta, s-a ales a se citi astăzi pericopa Evanghelică despre Natanael, despre şovăielile sale cu privire la Hristos, de pe vremea când acesta se afla departe de El şi de schimbarea care s-a săvârşit în el, de îndată ce s-a apropiat de El – pentru a arăta cât este de trebuincios Dumnezeu în aducerea şovăielnicului la Credinţă, cât şi puterea minunată a Lui.

La vremea aceea, Iisus voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După botezul Lui în apa Iordanului, Domnul Iisus a mers în Galileea, unde urma să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricăcioase ale iudeilor nu erau vrednice ca Domnul să-Şi înceapă lucrarea cu ei. Iudeea, în care se afla Ierusalimul, dimpreună cu firea lui frumoasă şi lumească, căzuse mai jos decât proviniciile păgâne. Galileea era păgână, păgânismul fiind introdus mai ales de către greci, romani şi sirieni şi răspândit numai parţial de către evrei. Iudeii din Iudeea socoteau Galileea ca pe un pământ păgân, pământ al întunecimii şi al necunoaşterii. Tocmai pe acest pământ s-a arătat lumină mare, potrivit cuvintelor proorocului: „În Galileea neamurilor .. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumina va străluci peste voi” (Isaia 9:1-2). Deschizând mai întâi gura Sa sfântă în această Galilee, locuită de oameni de neamuri diferite, Domnul a lămurit deja că Evanghelia Sa se adresa omenirii întregi. Dezvăluindu-Se mai întâi în acest colţ întunecat şi necunoscut al Palestinei, El Şi-a arătat atât smerenia, cât şi osândirea Sa, de către trufia fără de minte a Ierusalimului întunecat şi stricăcios.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Domnul, întâiul chemat, care l-a adus pe fratele său Simon Petru (Ioan 1:35 ş.u.), în vreme ce Domnul i-a spus lui Filip: „Urmează-Mi!”. Faptul că Filip a răspuns la această chemare de îndată şi fără şovăire, se lămureşte din faptul că acesta, fiind aprins cu dragoste pentru Hristos, a început degrabă să adune şi pe alţii şi să-i aducă la Domnul său. Hotărârea grabnică de a-L urma pe Domnul fără amânare, se poate desluşi din faptul că, probabil, auzise despre Hristos mai dinainte, de la apropiaţii săi, Andrei şi Petru, că veneau cu toţii din Betsaida – şi poate că şi de la alţii; dar cel mai probabil este faptul că însuşirile fără de asemănare ale Domnului, l-au îndemnat să lase de îndată totul, să uite totul şi să-L urmeze pe El. Însuşirile puternice ale lui Hristos l-au atras pe Filip, pentru că, aşa cum am mai spus, nu numai el a fost acela care l-a urmat pe Hristos, ci îndată şi-a început misiunea apostolică, aducând şi pe alţii la Hristos, după cum urmează:

Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Cât de simplu vorbeşte Filip! Aceste două suflete – Filip şi Natanael – vorbesc împreună. Filip nu zice: „l-am găsit pe Mesia cel făgăduit” ori „Fiul lui David” ori „Regele lui Israel” ori „Domnul Hristos”; el doar îi arată lui Natanael că L-a găsit pe Cel Unul despre Care au scris Moise şi proorocii. Aici vorbeşte un suflet plin de uimire şi de bucurie. Simţămintele cele mai adânci nu bâjbâie după cuvinte, ci grăiesc cu simplitate, uneori peste măsură de simplu, ca şi cum ei ar fi cu totul lămuriţii că puterea lor se va simţi tocmai prin cele mai simple cuvinte. Simţămintele lipsite de tărie şi mincinoase, se fac trâmbiţe poleite ale cuvintelor foarte sunătoare, zgomotoase, pentru a părea mai putermice şi mai adevărate decât sunt. Filip şi Natanael trebuie să fi vorbit deja împreună despre Cel Unul Făgăduit, despre El, despre care s-a proorocit şi care a fost îndelung aşteptat. Acesta era un subiect de discuţie obişnuit printre iudeii cei adevăraţi, printre toate sufletele curate însetate. „Am aflat pe Acela”, spune Filip. Altfel spus: El nu S-a dezvăluit ca fulger care sfâşie norii şi aduce cutremur de pământ, nici n-a căzut pe neaşteptate ca un meteorit şi nici nu a urcat pe tronul împărătesc în Ierusalim, spre care erau îndreptaţi ochii nevăzători ai fariseilor şi ai cărturarilor, lipsiţi de înţelegere, şi ai altora care L-au aşteptat pe Mesia. El a crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nu L-am cunoscut; El a crescut ca o viţă cultivată în mijlocul butucilor sălbatici şi El era greu de recunoscut până ce crescuse şi începuse să aducă roade. El era precum comoara îngropată în pământ: pământul a fost săpat adânc şi comoara a strălucit departe. El nu S-a pus în valoare, nici nu S-a impus; noi L-am văzut şi L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, frumos ca primăvara şi puternic ca Dumnezeu. El este din Nazaret, fiul lui Iosif. Cine poate şti în ce chip L-a descris Filip pe Hristos lui Natanael? Cine poate repeta toată vorbirea dintre ei? Evanghelistul povesteşte pe scurt doar elementele cele mai însemnate. Şi tot ceea ce a auzit Natanael de la Filip, nu i-a putut aduce altceva, decât bucurie. Dar un lucru l-a tulburat pe el şi i-a slăbit credinţa: cum putea veni Mesia din Nazaret? Filip L-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poate că nici el nu cunoştea încă marea taină a zămislirii Lui de către Maica Domnului şi Sfântul Duh, şi poate că a fost aşa, ca înfăţişarea Sa să fie cât se poate de scurtă şi pe înţeles pentru omul care era călăuzit pas cu pas în taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip era deja misionar lucrător pe calea apostolică descrisă mai târziu de Sfântul Apostol Pavel: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii.” (I Corinteni 9:22). Natanael era încă slab, neînvăţat, neluminat şi Apostolul îl trata ca pe unul dintre cei slabi.

Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: „Vino şi vezi”. Întrebarea lui Natanael nu trebuie înţeleasă ca o remarcă răutăcioasă, a unei inimi învârtoşate şi neîncrezătoare, ci ca un chip al unei inimi sincere, ca să nu fie amăgit de prietenul său. Sara a râs în sine, când Dumnezeu i-a dezvăluit că ea va naşte fiu aşa bătrână cum este (Facerea 18:12). Aceasta este o bucurie care caută adeverirea prin întrebări. Şi Natanael, niciodată în viaţa sa, nu auzise asemenea veşti fericite ca acelea pe care i le adusese Filip. Dar, cum fiecare bucurie poate întâmpina împiedicări şi întristări, aşa s-a întâmplat şi cu bucuria aceasta a lui Natanael. Bucuria lui Natanael a fost îndată potolită de cuvântul „Nazaret”. Cum ar putea să vină Mesia din Nazaret? Nu spuseseseră proorocii că locul naşterii Sale va fi Betleem? Nu urmărise neam după neam, din cetatea lui David, cu nădejde, să-l vadă pe moştenitorul şi împăratul cel aşteptat? Trebuie să fi greşit Filip. Dar Filip nu-şi va retrage lămuririle şi dovezile, şi nici nu doreşte să aducă lămuriri lui Natanael, ca răspuns la cele spuse de acela. El doar îi spune: „Vino şi vezi!”. Cât de biruitor sună aceste cuvinte: „Vino şi vezi”! Numai vino şi vezi, Natanael; nu pot să-ţi aduc dovezi, dar vederea Lui îţi va aduce toate dovezile. Nu-ţi pot da un răspuns nici la această întrebare, nici la alte întrebări pe care le poţi pune, dar tocmai vederea Lui este răspunsul căruia nu i te poţi împotrivi. Vino cu mine chiar acum înaintea Lui – „Vino şi vezi!”. Natanael este de acord şi porneşte împreună cu Filip.

Şi Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă mare! Şi, mai mult decât atât, din gura cui! Dar ce înseamnă aceasta: „israelit în care nu este vicleşug”? Aceasta înseamnă: omul care este îndestulat cu cele ce se împotrivesc vicleşugului – cu Dumnezeu: gânduri despre Dumnezeu, arderea de nerăbdare după Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădăjduirea în Dumnezeu. Este omul care se dăruise Domnului şi Stăpânului – lui Dumnezeu, şi nici nu va cunoaşte un altul; omul în care miezul răului nu a găsit nici o cale pentru a prinde rădăcini. Dar când Hristos a arătat că Natanael este un adevărat israelit, a mai arătat în acelaşi timp şi un fapt trist – acela că mai rămăseseră puţini israeliţi adevăraţi. De aceea, chiar Domnul a strigat cu bucurie: „Iată, cu adevărat, israelit!” Iată un om adevărat printre oameni mincinoşi! Iată omul care nu numai că este israelit cu numele, ci este unul desăvârşit! Deşi Domnul era în stare să cunoască de departe şovăielile despre El, spuse de Natanael către Filip, totuşi El l-a lăudat pe Natanael, ca fiind israelit adevărat şi fără vicleşug. L-a lăudat Domnul pentru a-l aduce pe Natanael la El? Nu; pentru că El, care vede inima, nu socoteşte cuvintele, ci inima. Noi nu putem vedea în nici un chip, nici nu putem răsfoi Evanghelia ca să citim că Natanael era un om fără vicleşug, dar Domnul a văzut în inima lui şi a citit aceasta acolo. Ceilalţi Apostoli care s-au adunat în jurul lui Hristos, poate ar fi rămas uimiţi la auzul acestor cuvinte de laudă, pe care le-a rostit Hristos, dar Hristos a lăsat ca timpul să le descopere Apostolilor, adevărul despre lauda adusă de El.

Chiar Natanael a fost uimit de această laudă neaşteptată, pentru că: „Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin. Vedeţi cum Natanael se arată deodată a fi om fără vicleşug. Omul bogat în vicleşug se preocupă de sine şi nu-i pasă de alţii. Pentru omul cu vicleşug, lauda şi linguşirea sunt dulci. Dacă Natanael ar fi fost om cu vicleşug, el s-ar fi îmbătat cu această laudă venită de la Hristos şi ar fi început să-L laude, ori, într-o aparenţă de smerenie, nu ar fi primit lauda. Dar pe Natanael îl preocupa mai mult Hristos decât propria lui persoană. Şi astfel, Natanael nici nu a primit, nici nu a respins lauda, ci a pus o întrebare în chip deschis, dorind să dea la iveală adevărul despre Hristos: „De unde mă cunoşti?” Ne vedem pentru prima oară în viaţă. Dacă m-ai fi chemat pe nume, aş fi fost mai puţin uimit, pentru că un nume se poate cunoaşte şi folosi mai uşor; dar mă uimeşte faptul că Tu ai ajuns degrabă să cunoşti ce se află în inima şi în conştiinţa mea – ceva ce este foarte bine ascuns de oameni şi pe care omul îl dezvăluie cu foarte multă grijă prietenilor săi apropiaţi. „De unde mă cunoşti?”

Domnul i-a dat răspuns, descoperindu-i pentru o clipă taina materialnică, văzută: „Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin.” Cel care cunoaşte tainele inimii, poate să cunoască cu uşurinţă pe cele ale trupului. Şi cel care vede frământarea gândurilor şi aude şoapta lor ascunsă în om, va vedea cu mai mare uşurătate mişcarea trupului şi va auzi cuvintele care ies din gura omului. Înainte de a ajunge Filip la Natanael, Domnul l-a văzut stând sub smochin; şi înainte ca Filip să se gândească şi să-l alăture şi pe Natanael, Domnul văzuse şi cunoscuse inima lui Natanael. Prin Voia Lui, Filip a mers la Natanael şi l-a chemat să vină şi să vadă. Cum se poate ascunde omul de ochii lui Dumnezeu? Există vreo cale prin care omul să se poată ascunde de Dumnezeul Cel puternic şi înfricoşător? Cugetând asupra Dumnezeului Celui puternic şi înfricoşător, psalmistul se îndreaptă către Atotcunoscătorul Dumnezeu şi spune: „Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Că încă nu este cuvântul pe limba mea. Şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.. Unde mă voi duce de la Duhul Tău, şi de la faţa ta unde voi fugi?” (Psalm 138:2-7).

Hristos este minunea istoriei pe acest pământ, nu numai pentru minunile pe care le-a lucrat şi pentru Învierea Sa, dar şi pentru puterea atotcuprinzătoare a Duhului Său şi pentru cunoaşterea Sa. Fiind pe pământ, El se află în acelaşi timp în cer. Uitându-Se la oameni, El vedea în acelaşi timp pe Satan, cum a căzut din cer. Întâlnind oamenii, El le vedea trecutul şi viitorul. El citea gândurile oamenilor ca într-o carte deschisă. Pe când Se afla în mijlocul oamenilor care-L slăveau şi-L lăudau, El le vorbea ucenicilor Săi despre patima Sa; în miezul Patimii Sale, El vorbea despre biruinţa şi despre slava Sa, ce aveau să vină. Văzând templul de marmură din Ierusalim, El a văzut ruinarea lui. El vorbeşte cu Moise şi cu Ilie, la fel ca şi cei din vremea Lui, care erau în viaţă. Pe când Îşi ducea viaţa în trup, El a văzut tot ceea ce urma să se întâmple în cer şi a auzit vorbirea între bogatul cel păcătos care se afla în iad, cu Avraam, care se afla în rai. El a văzut de departe unde era priponit asinul dimpreună cu puiul său, şi Şi-a trimis ucenicii ca să-i aducă la El. El a văzut de departe omul din cetate cărând ulciorul cu apă şi Şi-a trimis ucenicii la acel om, cu porunca de a pregăti Paştile pentru El. Timpul şi locul nu puteau ascunde nimic vederii Lui duhovniceşti. El vedea tot ce se întâmplase şi tot ceea ce urma să se întâmple, ca şi cum totul s-ar fi petrecut înaintea ochilor Săi. Spaţiul nu avea pentru El nici un fel de măsură. El vedea tot ceea ce se întâmpla oriunde în lume, ca şi cum ar fi avut loc înaintea ochilor Săi trupeşti. Tot ceea ce se întâmpla într-un locaş închis, era ca şi cum ar fi fost într-un câmp deschis. Şi încă, tot ceea ce se întâmpla în locurile cele mai ascunse – în inimile oamenilor – era dezvăluit şi deschis priveliştii Sale.

Această aflare a Domnului Iisus în toate locurile şi atotcunoaşterea Sa, l-au uluit pe Natanael, aşa cum s-a întâmplat cu Petru, când a fost pescuirea minunată pe mare şi cum s-a întâmplat şi cu alţi ucenici ai Săi, când L-au văzut mergând pe apă şi potolind vântul şi furtuna. Cunoscând inimile oamenilor, Domnul ştia care dintre puterile Sale Dumnezeieşti vor fi mai puternic lucrătoare asupra fiecărui ucenic în parte. Dacă pe Petru îl uimea cel mai mult puterea Sa asupra naturii, pe Natanael îl uimea cel mai mult, după cum vedem, puterea Sa de înţelegere şi atotcunoaşterea Sa. Cunoscând toate lucrurile, Domnul a folosit aceasta pentru a face lucrătoare iconomia Sa Dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor. Este posibil ca Filip să fi înţeles aceasta în perioada de început a apostolatului său, atunci când i-a spus lui Natanael: „Vino şi vezi!” Filip era încredinţat că Domnul atotînţelept şi atotputernic Se va descoperi lui Natanel în vreun chip care să fie cel mai potrivit duhului şi caracterului lui Natanel. Poate că el a avut numai o cunoaştere mai dinainte nedesluşită, despre ceea ce a cunoscut mai târziu în chip lămurit – tainele nenumărate şi minunate care erau ascunse în pieptul slab, omenesc, al Învăţătorului său. Cu adevărat, taine mai mari decît cerurile şi mai întinse decât veacurile, erau ascunse în pieptul Celui care era Om şi Dumnezeu! Şi-a descoperit şi Şi-a arătat Domnul Hristos a mia parte din tainele şi puterile Sale care erau ascunse în El? Desigur că nu. Cea mai mare parte a tainelor Sale a rămas nedescoperită şi nevăzută, pentru a fi descoperită şi arătată sfinţilor în Împărăţia Sa cea cerească. În El se afla asemenea putere, că nu-I trebuia nici o osteneală ca să facă minuni; El mai degrabă Se ascundea, ca să nu facă minuni. El a vorbit, S-a descoperit şi a făcut numai atât cât era nevoie pentru mântuirea noastră, fără silire sau apăsare asupra voinţei noastre, ci prin libera noastră alegere şi hotărârea noastră liberă.

Dar să mai zăbovim asupra lui Natanael, cum se minunează, răspunzând Domnului: Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti regele lui Israel. Acestea au fost rostite de către cel care îi spusese lui Filip doar cu puţin timp mai înainte: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Ce schimbare minunată! Ce val neaşteptat de bucurie! O, fraţii mei, cât de măreţ şi minunat este Dumnezeu! Nu există cuvinte care să poată spune aceasta, sau mâini care să poată scrie despre aceasta, dar există inimi care pot simţi aceasta şi, simţind aceasta, se bucură ca roua dimineţii când este mângâiată de razele de soare. Nu este această întâmplare o pricină destul de lămuritoare pentru ca Domnul să Se îmbrace în trup de carne şi să se arate ca om slab pentru mântuirea oamenilor? Cine L-ar fi putut îndura ca pe un înger înfricoşător? Şi mai mult decât atât, dacă S-ar fi arătat ca Dumnezeu, în puterea şi slava Sa cea veşnică, fără să fie îmbrăcat sau ascuns sub haina de carne, cine ar fi fost în stare să-L privească şi să rămână viu? Cine I-ar fi putut auzi glasul şi să nu se schimbe în ţărână? Nu s-ar fi schimbat întregul pământ în negură, în preajma suflării Lui? Vezi ce putere tăcută are arătarea Lui; cum se schimbă într-o clipă inima şi gândurile omului! Cine şi-ar fi putut închipui, numai cu cîteva clipe mai înainte de vorbirea pe care Hristos a avut-o cu Natanael, că acesta va mărturisi că acest „fiu al lui Iosif” era Rabi, Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel? Şi dacă, în acea clipă, Natanael se poate să fi gândit că Împăratul lui Israel era un împărat pământesc, s-ar fi putut asemăna cu credinţa tuturor asupra timpului venirii lui Mesia, ceea ce era mai mult decât destul, pentru un începător în mărturisirea lui Hristos şi următor al Lui. Pe lângă aceasta, Natanael L-a mai numit Fiu al lui Dumnezeu, prin care a aşezat Persoana lui Hristos cu mult deasupra treptei obişnuite de a-L înţelege ca împărat obişnuit, pământesc, pe tronul lui David.

Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decît acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul îi descoperise atunci lui Natanael numai o mică taină despre Sine, spunând că El îl văzuse sub smochin. Judecata Sa limpede la această mică depărtare pe pământ, este ca o rază a atotcuprinderii Sale, judecata limpede ca lumina soarelui. În curăţia sufletului său, Natanael a socotit că acest „puţin” era destul pentru credinţă. Fariseii şi cărturarii necuraţi şi plini de vicleşug ai Ierusalimului, au văzut cum Domnul a vindecat leproşii, cum a dat vedere orbilor, cum a înviat morţii şi nu puteau crede. Dar Natanael care era israelit adevărat – vezi cum crede şi mărturiseşte când i se arată doar o mică minune! „Mai mari decât acestea vei vedea.”, făgăduieşte Domnul. Ce va vedea el? „Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” Domnul adresează aceste cuvinte lui Natanael, dar face această făgăduinţă tuturor, căci spune: „Adevărat, adevărat zic vouă” („vouă”, nu „ţie”). Şi pentru că nu există nici o îndoială că această făgăduinţă se va împlini, se vede din repetiţia pe care o foloseşte: „Adevărat, adevărat.”. Chiar de la început, îngerii au slujit Mântuitorului, coborând din cer şi întorcându-se înapoi acolo. Un înger s-a arătat lui Zaharia, ca să-i spună despre naşterea marelui Înaintemergător al lui Hristos. Un înger s-a arătat Preacuratei Fecioare, ca să-i spună despre marea taină a naşterii Domnului. Cerurile erau deschise păstorilor din Betleem şi îngerii au coborât, cântând lauda de bucurie a păcii lui Dumnezeu către oameni. Îngerii au coborât pentru a vesti şi a-l călăuzi pe Iosif şi pe craii de la răsărit. Când Domnul biruise toate ispitele lui Satan din pustiu, îngerii au venit şi I-au slujit Lui. În Patima Sa, înainte de a muri, în Grădina Ghetsimani, I S-a arătat un înger, întărindu-L. La vremea Învierii Sale, îngerii au coborât la mormântul Său. La înălţarea Sa de la pământ la cer, doi îngeri înveşmântaţi în alb au coborât şi s-au arătat ucenicilor. După Înălţarea Sa, îngerii s-au arătat adesea Apostolilor Săi şi, mai târziu, foarte multor oameni drepţi, mucenici şi sfinţi. Întâiul mucenic Ştefan, nu a văzut cerurile deschizându-se (Fapte 7:56)? Apostolul Pavel nu s-a ridicat până la al treilea cer? Nu s-au descoperit Apostolului şi Evanghelistului Ioan, nenumărate minuni cereşti, într-un răgaz de timp ori în veşnicie? Până în zilele noastre, îngerii s-au arătat multor oameni cu inima curată şi cu sufletele purtătoare de Dumnezeu; şi mulţi păcătoşi, cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte şi de câte ori până în prezent, s-au dovedit adevărate cuvintele Domnului Iisus despre cerurile deschise şi despre coborârea şi înălţarea îngerilor! Domnul a coborât pe pământ pentru a arăta oamenilor cerurile deschise. Înainte de Hristos, numai un număr mic de prooroci şi de oameni plăcuţi lui Dumnezeu s-au învrednicit să vadă cerurile deschise, dar după venirea Lui, o întreagă ceată de proororci, prin simţirea lor duhovnicească, s-au ridicat în înălţimile cerului şi au coborât dimpreună cu mulţimea cea cerească a îngerilor. Cerul este mereu deschis oamenilor, dar oamenii sunt închişi cerului: „că văzând, nu văd şi auzind, nu aud” (Matei 13:13). Hristos a redat vederea nu numai câtorva care erau orbi trupeşte, ci milioane de orbi duhovniceşti şi-au recăpătat vederea. Şi orbii şi-au primit vederea şi au văzut cerurile deschise. Şi ce înseamnă cerurile deschise, decât arătarea Dumnezeului Celui viu şi a cetei Sale fără de număr? Atunci, ce înseamnă simţirea lui Hristos, decât frică şi groază pentru cei necuraţi şi păcătoşi, şi viaţă şi bucurie pentru cei curaţi şi drepţi? Această simţire măreaţă şi înfricoţătoare ne este ascunsă prin veşmântul nostru trupesc. Dar curând, foarte curând, acest veşmânt va fi sfâşiat şi lepădat şi ne vom afla cu totul în cerurile deschise. Aceia dintre noi, care sunt pocăiţi şi curaţi, se vor afla înaintea Dumnezeului Celui viu, Care este veşnic şi de viaţă dătător, dar cei nepocăiţi, hulitorii şi necuraţii, se vor afla veşnic fără de Dumnezeu, în chinuirea şi întunericul fără de sfârşit.

De aceea, să ne apropiem de Domnul Iisus, Care iubeşte oamenii, şi, cât încă mai avem zile, să mărturisim numele Lui ca singurul nume mântuitor, şi să strigăm după ajutor – singurul ajutor care este neschimbat şi care aduce mântuirea. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte! Slavă Ţie, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

sursa: http://www.credo.ro

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *