Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Între dispreț și discreție

Între dispreț și discreție

Între dispreț și discreție

Pentru unii care se credeau drepți

Pentru a încerca să scriu rândurile ce urmează, am să cer ajutor Evangheliei. Mai precis textului din Luca 18, 9-14. Un fariseu și un vameș. Ei ne sunt puși dinainte. Cu mentalitatea lor, cu toată cultura lor religioasă, cu ticurile și lucrarea lor. Vizibil, fariseul pierde. El ține, strict, Legea, iar asta nu e rău. Convingerea intimă că e mai bun decât celălalt doar pentru că împlinește ritualuri, comparația cu cei căzuți, hrăpăreți, nedrepți, adulteri ori chiar asemeni vameșului, pe care nici nu-l cunoaște, e limpede că nu-L face plăcut dinaintea Domnului. Celălalt, vameșul, conștient de nedeplinătatea efortului său, așezat în colțul umilinței, nu compară, nu judecă, nu concluzionează. Se lasă în mâna lui Dumnezeu și-I cere milă. Faptul că Domnul ni-l pune la îndemână este dătător de ton. Să-și aducă aminte Dumnezeu de tine și să te dea pildă nu-i de ici de colo.

Pilda are însă o cheie de duh mai adâncă decât simpla exemplificare prin ea. Este dată „pentru unii care se credeau drepți și îi disprețuiau pe ceilalți” (Luca 18, 9). Adică și pentru noi, oamenii zilelor de acum, mereu puși pe comparații și disprețuirea aproapelui. Și, Doamne, câte motive de disprețuire a aproapelui nu găsim! Cariera, familia, averea, așezarea în eșicher politic sau câte o patimă ce-l face vulnerabil pe celălalt. Lumea în care vorbea Hristos era o lume constituită pe disprețuire. Dar când vorbim de lumea noastră, ce scuză mai avem, când din dispreț a scos-o prețul Golgotei, Sângele Mântuitorului?! Toate aceste gânduri îmi vin când, odată cu praznicele cele mari ori aducerea unor Sfinte Moaște, odată cu sfințirea Aghiasmei Mari, de exemplu, media explodează revenind asupra îmbulzelii create în astfel de momente. Desigur că sunt de nedorit. Că dovedesc o relativizare nedreaptă a marilor emoții legate de întâlnirea cu Hristos Domnul și Sfinții Săi. Orice abuz înseamnă lipsă de asceză, orice lipsă de asceză anulează posibilitatea unei mistici cu adevărat legate de Biserică. Pentru cei învățați cu liniștea chiliei ori cu răcoarea pelerinajelor spre vârfuri de munte și de trăire ortodoxă, toate acestea dor. Nu înțeleg însă de ce ar trebui să ne simțim jigniți că există, de ce anume disprețuim pe cei care stau la cozile răbdării. De ce un repoter și părerea lui e mai importantă decât vocația întâlnirii pe care o dezvoltă, umil și obosit, pelerinul. De ce îmbulzeala la catafalcul divelor suicide ori al unor personalități profesionale e mai vrednic de respect, în reacția mediei, decât prezența oamenilor simpli în nopțile de așteptare și bucurie ale pelerinajelor, cu sfinții pentru sfințirea vieții.

Sunt preot crescut în cartier de oraș. Parte din copilărie mi-am petrecut la coadă, așteptând pâine și lapte, ori apă minerală ori fructe proaspete. Acolo s-au legat prietenii, am citit cărți, colecții întregi, am aflat istoria demachiată de comunism a neamului meu. Nu spun că erau necesare, ferească Dumnezeu, dar erau mai de preț cu mult decât cozile la rating din platourile de televiziune, ce au devenit complete de judecată ale poporului. Erau mai umane decât modul prin care știriștii umplu astăzi ecranele. Probabil că de acolo ni se trag destule, din cultura îmbulzelii. Deși, plecat dincolo, am văzut și în orașe italiene cum oameni, ce coborau din Mercedes ori erau îmbrăcați după ultima modă, se îmbulzeau în câte o cofetărie ce deschidea în prima zi și oferea gratis înghețată, am fost martor la ieftiniri în rafturile magazinelor din Germania ori Franța, cu îmbulzeli strașnice. Tot așa cum intuiesc foarte bine în ce mod se petrec aglomerările în studiourile ce vânează îmbulzeli ori în redacțiile ce cultivă știri numai despre scăderile bisericașilor. Mai ales când se eliberează un post ori se propun modificări de grilă. Cum nu pot uita îmbulzeala politicienilor pe liste și locuri eligibile ori… vizibile. Doar că aceste îmbulzeli nu sunt în spații al sfințeniei, veți zice. De acord, sunt mai sterilizate în dezinfectantul civilizațional, dar virusează și devin normalitate în spațiile mai permisive.

Este limpede că Biserica are obligația de a regândi pastorala sa legată de marile evenimente. Să propună o serie de infomări, să colaboreze cu specialiști în organizarea de profil, să dezvolte programe de catehizare și de creștere a conștiinței legate de astfel de evenimente. Ea trebuie să provoace televiziunile la decență, propunând mereu campanii de informare publică, emisiuni de lămurire a amănuntelor de organizare. Dar e limpede că nici în aceste situații nu vom eradica întru totul tulburarea și negrija la liniștea aproapelui. Ele sunt reacții la marile provocări ale secularizării instinctelor noastre de bun simț. Chiar și atunci când de partea ta sunt toți colegii din presa locală – și Sibiul este un exemplu în acest caz –, efortul și atenția trebuie menținute. Dintre misiunile amintite, cea mai grea este să ne creștem credincioșii pentru întâlnirea cu sfințenia în diferitele forme pe care le propunem, evitarea ierosiliei ca divertisment, a show-ului liturgic. Când nu ținem cont de sensibilitatea lui Hristos Domnul în construirea și activarea unor modele de pastorație activă, cum este cazul celor amintite, suntem vinovați!

Organizare strictă, decență în propunerea programului, sonorizare și rostire publică atentă pentru a se înțelege slujba, cuvânt plin de sevă și viu, cordialitate în colaborare pentru a nu avea de suferit obrazul Bisericii, limpezimea lui Hristos. Pentru a nu crește disprețul în care sunt aruncate momentele noastre de bucurie și oamenii noștri, cuminții emoținați și decenții ce ne însoțesc în toate zilele vieții noastre pastorale. Pentru că, dacă îmbulzeala credincioșilor este regretabilă, și mai dureroasă îmi pare disprețuirea lor, expunerea lor la disprețul reporterilor și al observatorilor de pripas. Este o obligație fundamentală de a nu-i mai expune, lucrând, fie și un an, pentru câteva zeci de minute în agora. Sau evitându-le atunci când folosul nu-i dinspre partea Bisericii. Ea nu este un vast supermarket de dorințe, ci Trupul cel tainic al lui Hristos. Să opunem disprețului discreția. Este o urgență pastorală

 

Pr. Constantin Necula
din ”Duminici de fiecare zi”
Editura Agnos, Sibiu, 2016

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *