Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Ioan Marini – un suflet de apostol

Ioan Marini – un suflet de apostol

Ioan Marini – un suflet de apostol

  

Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atat de vie, de nu chiar mai luminoasa, decat insasi scurta lor existenta pamanteasca. Timpul consuma tot ceea ce era perisabil in fiinta lor, dă  la o parte toate micile mizerii legate de o mană de pămant, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsand să apară dincolo de ani, strălucitori şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost blândul învăţător Ioan Marini, de la a cărui trecere la Domnul se vor împlini anul acesta, la 29 ianuarie , 72 de ani.

Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa,pe Părintele Iosif Trifa,întemeietorul pământesc al mişcării religioase ” Oastea Domnului”, din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boala nemiloasa.Sufletul ii era macinat de deznadejde,caci orizontul vieţii i se parea prea de timpuriu cufundat in negură. Dar intalnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat intreaga existenţă, dandu-I o alta inţelegere a rosturillor omului in lume.

 De acum boala si suferinţa primeau un alt inţeles , erau vazute prin rabdarea tăcuta şi mantuitoare a Golgotei. Pacientul a parasit sanatoriu cu boala…. ameliorată, dar cu sufletul complet vindecat.Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit faptura cea noua, nascută din lacrimi si caintă.

La inceput vorbirea lui era plină de poticniri ,preaplinul inimii nu gasea cuvantul cel mai nimerit. Cu timpul , pe masura ce s-a  daruit lui Hristos pe masura ce Îl trăia zilnic in viata lui, in Şcoala Duhului Sfant ,a primit un duh de vorbire căruia “nimeni nu-i putea sta impotrivă”. Privirea, cuvântul, gestul, intreaga lui fiinăa deveneau o putere care dărâma zidurile păcatului,facand inimile sa se prăbusească, zdrobite de caintă, la Crucea Domnului Iisus.

Prima cetate cucerită pentru Dumnezeu va fi insăşi comuna Săsciori, locul unde a văzut lumina zilei înflăcăratul apostol. Cârciumile se inchid, ţigara dispare din viata sătenilor; în case, pe uliţe şi pe ogoare în loc de injurături se aud căntari de laudă pentru Domnul!

Mai tarziu, câmpul lui de actiune se va extinde asupra Banatului, Transilvaniei, îndeosebi cea de nord, Moldovei, mai ales în timpul marii secete din vara anului 1946. Suferind impreună cu multimile flămânde şi insetate, le vestea adevărurile mântuitoare,potolindu-le foamea şi setea cu pâinea cea nepieritoare şi cu apa cea vie a Cuvântului Evangheliei.

In Apahida sau la Alba Iulia, la predica lui ţinuta pe peronul gării, călătorii,personalul  trenului, mecanicii de locomotivă l-au inconjurat din toate părţile  şi fermecaţi de puterea cuvântului lui Dumnezeu au intârziat mai bine de o ora, uitand de călătoria pământească şi schimbând macazul spre Patria Cereasca.

Intâlnirea cu acest om al lui Dumnezeu, care s-a lepădat de toata grija cea lumească, imbrăcând haina saraciei si a smereniei,însemna un prilej unic, un moment de conştiinţă şi de adevar răscolitor.

Când in 1929 “gornistul de la Sibiu” îl cheamă în redacţia săptămânalului  “Oastea Domnului”, renunţă la toate şi se dăruieşte ogorului Evangheliei cu o desăvârşită lepădare de sine,asemenea părintelui sau duhovnicesc.

Nu peste mult timp, răspunzând aceleiaşi chemari va veni de pe plaiurile bihorene tânărul Traian Dorz,viitorul poet, din a cărui harfă se va închega “doina Golgotei” doina unui neam care şi-a purtat crucea în istorie însângerând veacurile,şi căruia, ca dreapta răsplatire, la vremea orânduită, Dumnezeu i-a dăruit, în mila Sa învierea naţională şi spirituală.

Amândoi vor deveni “calfele lui Neemia” rămându-I statornici în biruinţe şi înfrangeri sorbindu-i cu evlavie nu numai învătăturile ci şi ultima suflare în casa de pe Aleea Filozofilor din Sibiul anilor 1938.

Astfel pe paginile ziarelor “Lumina satelor” şi “Oastea Domnului”  şi-a facut ucenicia pentru a deveni un condei înaripat şi o sabie de lupta încercată.

 Articolele publicate în aceste ziare iar mai târziu în “Iisus Biruitorul”,”Viaţa Creştina” ”Familia Creştina”,”Misionarul Vieţii Creştine” sau în bogatele calendare de masa izvorau dintr-o experienţa religioasa profunda şi roditoare.Avea responsabilitatea cuvântului scris sş rostit fiecare predică sau articol însemnând pentru el o frângere de sine pe altarul adevărului. Conştiinţa lui de luptator al lui Hristos nu îi permitea să lovească în vânt, ci întotdeauna la tinta. Ştia să răspundă cu îndrăzneală şi la obiect unor intelectuali batjocoritori de cele sfinte punându-i la punct nu cu armele unui Goliat teologic ci cu pietricica smeritului David.

In timpul celui de al doilea război mondial a fost închis ca ….. “eretic şi răzvrătit”. Acolo  în celulă prin exemplul unui creştinism model unit cu meditaţia, rugăciunea, şi dragostea jertfitoare îi eliberează pe mulţi din robia păcatului, chemându-i la pocăinţă  şi la viaţa cu Hristos. Dar convertirea cea mai spectaculoasă este aceea a doi intelectuali de fortă; un profesor de latină şi un medic- care slujiseră o ideologie izvorată din ură şi teroare.

– Dumneata  şi popa Trifa, i se adresă unul din ei, n-aţi urmarit decât să faceţi afaceri cu ziarele şi sutele de mii de cărţi cu care aţi umplut ţara ! La aceasta , blândul Marini i-a răspuns cu demnitatea şi siguranţa pe care numai Adevarul le poate da:

– Puteţi să-mi arătaţi aici in Sibiu sau în vreun loc în ţară care este vila ori fabrica preotului Iosif Trifa? S-a găsit cumva dupa moartea lui vreo suma de bani depusă la vreo bancă din ţara sau străinătate? La Geoagiu,la Sibiu, la Davos în Elveţia, n-a „depus” decât suferintă…Este singurul aur pe care l-a strâns cu o lacomie sfântă în toţi anii vieţii lui! Ba, mai mult, pe patul de moarte i-a fost luată până şi modesta reverendaă de preot….A murit în sărăcie şi umilinţă, el, care a îmbogăţit sute de mii de suflete cu aurul curat al Evangheliei.

Cât despre mine iată cu ce m-am ales după atâţia ani de colaborare cu dânsul:căciula asta roasă şi paltonul vechi care îl vedeţi pe mine.Mi le-a lasat ca dar şi amintire înainte de a inchide ochii.

Au trecut săptămâni la rând până când, într-o zi mândria şi încăpăţânarea de cremene ale celor doi intelectuali s-au topit sub lucrarea înnoitoare a Duhului Sfant.La părăsirea celulei au ieşit făpturi noi întru Hristos.

Asemnea dascalului său a trăit in suferinţă sărăcie şi smerenie.Şi cât de bine îi stătea lui în această haină a smereniei!

Ţinea atât de puţin la el şi la viaţa lui. Suferea mereu de suferinţa aproapelui. De fapt a iubi cu adevărat înseamnă a trai viaţa aproapelui.

Puţinii bani câştigaţi nu întârziau prea mult în buzunarul lui. La Cluj, strângea săracii de pe străzi, îi ducea la o cantină, le plătea prânzul şi, în timp ce aceştia îşi potoleau foamea le vestea cuvântul Evangheliei. Acesta pentru că binele material neînsoţit de cel spiritual nu este mântuitor.

Pe stradă, în tren şi pe drumurile tării, în desele lui călătorii misionare, dispăreau dupa el pardesiul, haina, puloverul, acestea ajungând cu discreţie la cei care considera el, se aflau în mai mare stâmtorare şi suferinţă decât dansul.

Era aşa de puţin legat de lucrurile şi bogaţiile sau chiar de confortul de care viaţa noastră, a celor de azi, atârnă atat de mult!

În vara anului 1946 într-o adunare mare la Rosia Montană a vestit Cuvântul cu aşa mare putere încât toate inimile erau scăldate în lacrimile pocăinţei. Un inginer de la mina de aur nu ştia cum să-şi arate bucuria şi recunoştinţa fată de acest om care i se părea extraordinar. A părăsit adunarea iar, dupa un sfert de oră, a revenit şi, îndreptându-se spre omul lui Dumnezeu, îi întinse o cutiuţă frumoasă. Acesta o deschise calm apoi din ea deodată a strălucit în lumină un bulgăraş de aur. Uimire generală! L-a luat în mână l-a întors pe o parte şi pe alta, fără cea mai mică urmă de surpriză sau de satisfacţie pe faţă. Apoi cu gestul cu care ai tine în mână o bucată de fier ruginit, îi întinse binevoitorului său preţiosul metal.

–  Dar e-al dumneavoastra! Vă rog, luaţi-l stărui din toata inima inginerul.

–  Nu. Multumesc dar fată de aurul pe care îl am aici, zise el, luand Biblia in mână, este atât de uşor şi de spălăcit… în drumul spre cer metalul ăsta nu rezistă!

In noaptea Anului Nou 1947, în biserica ortodoxă din Săsciori, la îngroparea anului vechi, ca sub lumina unei înştiinţări de Sus, a încheiat ultima parte a testamentului său pentru Oastea Doamnului, spunând printre altele: „ Va veni vremea,şi trebuie sa ne pregatim de pe acum pentru ea când centrul de greutate nu va mai cădea pe adunarea din pieţe, săli de conferinţă sau alte locuri publice ,ci pe „Biserica” din doi sau trei, de la Evanghelia Sf Matei, 18, 20, adică pe „celula de rugăciune”. Prin acestea va vorbi Domnul Iisus oamenilor din acestă parte a lumii pentru multa vreme de aici înainte. Insăşi Biserica Mama va fi în suferinaţă, iar toţi aceea care se vor lupta să nu dea Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu vor avea de pătimit.

Vor avea zilele când firma va fi dată jos, iar credincioşii vor scrie în fiecare zi o pagină de Evanghelie, nu cu vorbe, ci cu sângele faptelor izvoarâte din trăirea cu Iisus cel Răstignit; o trăire nu pe Tabor, ci jos in Ierusalimul care îi închide pe prooroci sau le dă o cruce de pe care vor fi părtaşi la marea Inviere. Oamenii pot răstigni Adevărul, îl pot pune sub lespezi grele, dar ultimul cuvânt este întotdeauna a lui Dumnezeu: ÎNVIEREA!”

Secretul acestei vieţi exemplare? Totala lepădare de sine, smerenia, fapta bună, statornicia în păzirea şi păstrarea adevărului primit, rugăciunea şi iar rugăciunea, unită cu postul cel adevărat!

Acest slujitor al Adevărului cum prindea o clipă de răgaz alerga la rugăciune. El simţea nevoia permanentă de a fi în legatură continuă cu Cerul. Rugăciune era oxigenul care întreţinea mereu vie arderea spirituală.

Când vemea la Săsciori, dacă era vreme frumoasă il vedeai seara cum o lua spre pădurea de brazi ce urca de pe malurile răului Sebes. Se afla acolo, de îndată ce părăseai o cărăruie anevoiaosă, o stâncă cu un intrând ce-l ferea de privirile vreunui trecător întâmplător. Şi deodată totul devenea rugăciune! Luna, stelele, ierburile, brazii, vietăţile, clipocitul vesel al undelor, toate se uneau cu glasul lui într-o rugăciune de mulţumire unică şi necuprinsăp a tuturor văzutelor şi nevăzutelor, adresată Marelui Creator care pe toate le-a întocmit cu atăta dragoste şi înţelepciune!

De câte ori nu pleca în amurg şi se întorcea în zori…

Uneori disparea în toiul adunării. Era atâta putere în Cuvântul vestit, încât intreaga adunare se transforma într-un râu de lacrimi mântuitoare. Fiecare se simţea primenit, descătuşat, o făptură nouă în Hristos. De-abia mai târziu, dupa ce asemenea „dispariţii” s-au mai repetat, am înţeles că in adunare sau biserică era putere pentru că, în ascuns, cineva stăruia cu suspine negrăite. Asemenea rugători, fie că se află în pustie sau în creierii munţilor, fie că străbat satele şi oraşele, sunt sarea şi lumina pământului. Dumnezeu îi rânduieşte să fie astfel pentru ca noi cei mulţi care facem umbră pământului, cufundaţi în negura îngrijorării şi îndoielilor, să avem, din loc în loc, stâlpi de foc şi de aducere- aminte care să ne ajute să nu ne abatem, ci să ţinem drumul înainte spre ţinta mântuirii noastre.

Apostol înflăcărat a lui Hristos, în veacul acesta de pe urma, Ioan Marini rămâne un exemplu luminos pentru toţi aceea care şi-au făcut din mântuire idealul suprem al existentei lor, iar din Ierusalimul cel Ceresc culmea dorurilor lor sfinte.

Prof.  Gheorghe  Precupescu, prefaţă la broşura „Păcatul” de fratele Ioan Marini.

Author: admin

Comentarii

  1. Pingback: “Fii o pildă!…”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat