Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Istoria celor şapte chefuitori

Istoria celor şapte chefuitori

Istoria celor şapte chefuitori

Am citit un mic teatru în limba germană intitulat „Po­topul“. Oglindeşte admirabil vremurile şi oamenii de azi. Iată-i pe scurt cuprinsul:

Şapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâşmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc şi suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt“. Dar afară ploaia se înteţeşte. S-aude vuietul valurilor. E inundaţie. Nu mai e chip de plecare. Crâşma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuţit. Înjurăturile au încetat. Apa creşte văzând cu ochii. Cei şapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă…“ „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme“… De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezei“ şi pumnii.

Dar deodată, uşa crâşmei e izbită în lături cu putere. Apele năvălesc cu furie înăuntru. E potop. Orice încercare de scăpare e zadarnică. Cei şapte se umplu de spaima morţii. Bătaia deodată încetează. Stau în faţa morţii şi iată-i schimbaţi cu desăvârşire. Mâinile lor se împreună în semn de rugăciune. Simt deasupra lor fâlfâirile morţii. Se apropie unii de alţii… nu mai sunt duşmani. Sunt fraţi. Plâng şi se roagă cu lacrimi fierbinţi. Se îmbrăţişează. În faţa morţii parcă s-a topit tot răul şi toată ticăloşia din ei.

Dar deodată, ploaia încetează. Apele încep a scădea. Zorile se ivesc. Primejdia a trecut, cei şapte au scăpat.

Şi oare ce fac cei scăpaţi din gura morţii? Au plecat căiţi? Da’ de unde! Ei îşi ziseră: „Scăparăm de potop… a naibii mai fu şi furtuna asta… Bine că scăparăm cu atât… Pentru asta se face să mai bem una şi să ne bucurăm… să‑i tragem un adălmaş“.

Şi, de bucuria scăpării, cei şapte mai traseră o noapte de chef.

Florile din sufletele lor repede s-au ofilit. Au devenit iarăşi ceea ce au fost mai înainte: „unul mai al dracului decât celălalt“, cum îi intitulează neamţul.

Cam în chipul celor şapte chefuitori suntem şi noi. Suntem oamenii lui Dumnezeu, plini de dragoste şi iubire frăţească, numai până ce peste capul nostru plouă cenuşă, grindină şi alte urgii, iar sub picioare se cutremură pământul. Dar îndată ce scăpăm de urgia cerească, facem iarăşi tot aceleaşi urâciuni.

Din frontul războiului îmi scria un po­porean că, de va scăpa, apoi trei sferturi din viaţa lui va petrece în rugăciune.

L-am văzut după război, izbind cu mâna în masa unui birt şi suduind de cele sfinte de te lua o groază.

În Moldova, pe timpul când se întunecase ziua la amiază şi ploua cu cenuşă, oamenii au tras clopotele şi s‑au strâns în biserici. Însă peste câteva zile, răsunau iarăşi crâşmele şi păcatele. Ne spăimântăm de semnele cerului, dar nu ne îndreptăm.

Neascultarea lui Faraon s-a gătat cu pieire în valurile Mării Roşii. Acesta e şi azi sfârşitul neascultării de Dumnezeu: pieirea în valurile pierzării sufleteşti. Vremile noastre sunt vremuri biblice, sunt vremuri prin care Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi. Câţi însă aud şi ascultă chemările Domnului?

Părintele Iosif Trifadin volumul „Trăim vremuri biblice”

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat