Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home LUCRUL DOMNULUI ŞI DRAGOSTEA FRAŢILOR

LUCRUL DOMNULUI ŞI DRAGOSTEA FRAŢILOR

LUCRUL DOMNULUI ŞI DRAGOSTEA FRAŢILOR

În 1964, fratele Traian Dorz a ieşit din închisoare, însă a rămas în continuare sub interdicţia prin care, timp de zece ani, nu avea voie să ocupe nici o funcţie în vreun serviciu, nici un loc de muncă. Putea lucra doar la Cooperativa Agricolă de Producţie din sat…

În această situaţie, fratele Popa Petru, care avea o echipă formată tot din fraţi ostaşi, cu care lucra la construit de case, l‑a luat, în mai multe rânduri, şi pe fratele Traian în această echipă. Dar fratele Petru avea şi altceva în vedere cu acest gând. El a înţeles valoarea omului lui Dumnezeu şi importanţa muncii şi a talentului lui în câmpul de lucru al Evangheliei, atât pentru generaţia lor, cât şi pentru vremurile viitoare. Astfel că, în înţelegere cu toţi ceilalţi din echipă, a stăruit de fratele Traian ca el să accepte să muncească doar o oră, două pe zi, iar apoi să se retragă undeva unde să poată face lucrul celălalt, pentru tărâmul duhovnicesc: să mediteze şi să scrie.

– Nu-i atât de important ca frăţia ta să lucrezi toată ziua aci cu noi, îi zicea fratele Petre, câtă importanţă ar avea lucrul pe care, în timpul acesta, l-ai face pentru Domnul.

Relaţia de dragoste sfântă care dăinuia de multă vreme între aceşti doi oameni mari, şi care trecea dincolo de cuvinte, îl făcea pe fratele Petre să i se adreseze fratelui Traian, în acest caz, cu o autoritate care părea că îl obliga să-l asculte.

Şi pentru aceasta, dar poate şi pentru faptul că s-a simţit înţeles de cineva… că a simţit lângă el un om, un suflet de frate care i-a înţeles profund rostul vieţii lui pe pământ, solia pe care o avea de la Dumnezeu, fratele Traian, cu toată jena dată de multul său bun-simţ pe care-l avea, a cedat în faţa stăruinţelor fratelui Petre şi a acceptat. Astfel, când lucrau cu echipa prin Săucani, se retrăgea acasă la fratele Petre, iar când lucrau prin alte sate, pe la alţi fraţi de-acolo. La sfârşitul lunii sau al lucrării, plata o împărţeau cu toţii, în mod egal.

Astfel de situaţii au durat câţiva ani de zile.

Fratele Petre, conştient de importanţa şi de rostul Sfintei Liturghii pentru viaţa de credinţă, oriunde ar fi fost plecat la adunare sâmbăta seara şi oricât ar fi stat acolo până târziu în noapte, duminica dimineaţa era la biserică, în strană, dând răspunsurile la slujbă împreună cu ceilalţi cântăreţi. De multe ori, de pe unde venea, mergea direct la biserică, fără să mai aibă timp să se odihnească nici măcar cele două, trei ore cât dormea, de obicei, în fiecare noapte.

Făcea aceasta din convingere, nu de frica Securităţii, care, într-adevăr, i-a impus ca, duminica dimineaţa, să fie prezent în biserica din Săucani, pentru a-l şti legat de sat şi a-l împiedica astfel de la misiunea de vestire a Evangheliei prin alte părţi, misiune cu care se simţea dator faţă de Domnul Iisus şi de Lucrarea Sa.

Cât despre cântatul în strană, asta o făcea mereu pe la bisericile din satele pe unde mergea, nu numai în Săucani. Aşa, de pildă, când mergeam cu el şi cu alţi fraţi la mănăstire la Izbuc sau la Rohia, câţiva ani la rând – acolo unde, pe 15 august, se întâlneau fraţi din multe părţi ale ţării, iar părintele stareţ de-atunci ne dădea voie ca, undeva pe terenul care ţinea de mănăstire, să facem, noaptea, adunare a Oastei – îl vedeam pe fratele Petru (care avea mereu grijă să ducă ceva în dar pentru mănăstire) cum se apropia de strană şi cânta împreună cu cei de-acolo, luând parte activ la rugăciunile şi slujbele care erau de rând.

În drumurile cu fraţii, pe jos, de la o adunare la alta, îndeosebi când călătorea împreună cu tineri, iniţia tot felul de jocuri de întrebări şi răspunsuri din Biblie, pentru ca timpul petrecut pe drum să nu treacă fără folos şi pentru ca să-i obişnuiască pe aceştia să-şi ţină mereu trează atenţia la lucrurile de sus, nu la cele de jos şi să cugete tot timpul la rosturile vieţii şi ale mântuirii sufleteşti.

Mereu organiza plecări mai ales pe la nunţi, prin diferite locuri din ţară, sau la Sibiu, pentru adunarea din sărbătoarea Rusaliilor. Ca un părinte, se îngrijea şi de alţi fraţi şi surori, îndemnându-i să meargă la aceste adunări şi taxând, din banii lui, autobuze pentru dus şi venit.

Tăicuţa purta tot timpul pe sub cămaşă o vestă din lână, care, fiind atât de mult purtată, şi iarna, şi vara, se uzase şi devenise foarte aspră. Cred că o purta şi pentru că îl mai proteja puţin de loviturile pe care le primea, pentru că era mereu luat şi dus de miliţie, uneori aproape săptămână de săptămână, şi se aştepta tot timpul să fie bătut…

Printre cei pe care Securitatea i-a pus să-l supravegheze tot timpul, mai erau unii care arătau că au şi suflet de om în ei, nu numai apucături de fiară… Unul dintre aceştia era şeful de post din Răbăgani. Omul acesta a înţeles nedreptatea care i se făcea fratelui Petre şi tuturor ostaşilor prin persecuţiile la care erau ei supuşi. Şi el, pe oamenii aceştia – cel puţin, pe cei din sectorul de care răspundea – îi cunoştea ca pe nişte oameni cinstiţi, de omenie, care nu i-au făcut niciodată probleme sau supărări.

Aşa se face că, deşi avea ordin să-i urmărească pe fraţi, să afle unde se întâlnesc pentru adunare şi să anunţe aceasta organelor superioare, el, de fiecare dată când făcea controlul de rutină, îl înştiinţa pe fratele Petre despre zona din sat prin care urma să treacă, sfătuindu-l ca, împreună cu ostaşii, să facă în aşa fel, încât să nu fie găsiţi strânşi pe la vreo casă de prin acele uliţe.

Pentru acest lucru însă, nici fratele Petre n-a rămas niciodată dator. De fiecare dată, în preajma Paştilor, îl trimitea pe fratele Ioanea din Săucani să-i ducă un miel şefului de post, ca un semn văzut de mulţumire pentru bunăvoinţa arătată şi pentru binele făcut, până la urmă, adunării Oastei Domnului.

Aşa ştia fratele Petre să-şi arate mereu recunoştinţa faţă de toţi cei care – fie mici, fie mari, fie trupeşte, fie sufleteşte – i-au făcut vreun bine sau vreodată l-au ajutat.

Multe familii din ţară au fost ajutate de fratele Petre. Şi nu s-a ştiut lucrul acesta până după moartea sa, când cei ai casei continuau să primească scrisori de la acele familii, în legătură cu ajutoarele pe care le dăduse el.

Dar şi în privinţa milosteniei pe care o făcea şi a ajutorului pe care-l dădea, s-a dovedit a avea un echilibrat discernământ şi o justă evaluare a situaţiilor. Odată am observat că o soră avea o îmbrăcăminte mai sărăcuţă pe ea şi i-am zis:

– Tăicuţă, ar trebui să o ajutăm cumva pe sora aceasta…

– Frate Pavel, mi-a răspuns el, sora asta îi ajută ea pe alţii cât zece fraţi la un loc. Dar face aceasta în ascuns şi din modestie se îmbracă aşa mai simplu…

În vremurile acelea îmbâcsite de comunism în afară, dragostea şi preţuirea pe care unele suflete din Oastea Domnului i-o purtau şi lui tăicuţa, şi, mai ales, fratelui Traian erau adesea uimitoare în modul lor de manifestare. Cum, pe la noi, uliţele satelor erau nepietruite, pe vreme de ploaie, pe încălţămintea celor ce umblau prin sat sau care veneau de peste dealuri se aduna mult noroi. Din cauza aceasta, de obicei la intrarea în casă, era un loc unde cei care veneau de-afară îşi curăţau noroiul de pe picioare.

Ei bine, am văzut, nu o dată, surori care au luat de acolo noroiul curăţat de pe bocancii fraţilor, l-au pus într-un săculeţ şi l-au aşezat în casă sus la grindă… Era şi acesta un semn de recunoaştere a sfinţeniei vieţii acestor fraţi… dar şi de curăţie sufletească a acelor suflete care aveau astfel de simţăminte atunci…

Pavel Pag

 

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat