Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Mărturii din viața fraților: Memoriul către Tribunalul Sibiu

Mărturii din viața fraților: Memoriul către Tribunalul Sibiu

Mărturii din viața fraților: Memoriul către Tribunalul Sibiu

În aşteptarea judecăţii, fratele Marini a făcut şi el un memoriu, pe care l-a înaintat Curţii Marţiale Sibiu, în care arată cum stau lucrurile, ceea ce s-a făcut în adunare, scopul pentru care s-a ţinut adunarea, precum şi faptul că n-au greşit cu nimic împotriva Statului şi că nu sunt vinovaţi pentru ceea ce au fost învinuiţi. Mai departe, cere să li se facă dreptate şi să fie achitaţi.
Iată şi textul integral al acestui memoriu:

„Domnule Preşedinte,
Onorată Curte,

Subsemnatul Ioan Marini, născut în comuna Săs¬ciori, judeţul Alba, de 33 de ani, domiciliat în prezent în comuna Beiuş, de profesiune învăţător, în prezent publicist, redactor la revista «Familia Creştină», fiind trimis în judecata Curţii Marţiale, din Sibiu, împreună cu alte persoane, pentru faptul de a fi luat parte la o întrunire creştinească din comuna Săsciori, judeţul Alba,
cu onoare şi deosebit respect, vin a vă ruga să binevoiţi a lua în cercetare cele de mai jos:
Subsemnatul, pe la începutul lunii decembrie 1941, în vederea unei odihne şi recreeri de care aveam nevoie, fiind obosit şi cam suferind, mă aflam pentru câteva zile la casa părintească din sus-numita comună.
În prima zi de sărbătoare, dimineaţa, am luat parte la slujba religioasă de la biserica din sat. După-amiază, am ieşit prin sat pentru a mai sta de vorbă cu consătenii, pe care i-am iubit şi pentru care am luptat spre a-i aduce la mai bine, încă de pe timpul când eram învăţător în sat. Încă de pe acel timp (peste 12 ani în urmă), sunt mulţi bărbaţi şi femei care, părăsind cârciumile şi beţiile, sudalmele şi alte răutăţi, au apucat pe o cale de o viaţă nouă, înrolându-se în mişcarea de trezire sufletească a «Oastei Domnului». Evanghelia le-a ajutat acestor oameni să iasă din cele rele, învăţându-i să se iubească şi să facă ce este bine.
Şi, cum se strânge toată lumea pe la sate, unii la discuţii, alţii la joc de cărţi şi băutură, se strâng şi aceşti oameni, după amiezile de sărbători, pentru a petrece două-trei ceasuri nu în minciuni şi politică, ci în lucruri plăcute şi de folos pentru sufletul şi viaţa lor.
Între aceşti oameni paşnici şi iubitori de bine, de Dumnezeu şi de oameni, m-am oprit să petrec câteva clipe în aceea după-amiază de decembrie. Căci este deosebit de plăcut şi înălţător de suflete de a se vedea că mai sunt oameni care ştiu să-şi petreacă timpul şi viaţa şi altfel decât în întunericul îmbâcsit al cârciumilor, în dezmăţuri şi nelegiuiri, care aduc distrugerea vieţii, a familiei şi, implicit, a neamului. Aceşti oameni n-au putut fi atraşi nici de tumultul şi ispita mişcărilor politice, care au amăgit pe atâţia şi care au adus atâta rău Ţării şi Neamului. Nu, fiindcă credinţa şi Evanghelia au fost acelea care i-au apărat de a cădea în asemenea rătăciri.
Stând între aceşti oameni, te minunezi cum ei, care au aceleaşi necazuri, aceleaşi greutăţi şi nevoi ca şi ceilalţi, pot fi totuşi totdeauna cu faţa plină de bucurie şi cu sufletul plin de linişte.
Dacă cineva i-ar întreba cum pot fi aşa, ar răspunde drept şi simplu, aşa cum ne este şi viaţa de când ne-am hotărât să părăsim drumul crâşmelor, sudalmele, vrăjmăşiile şi toate faptele cele rele şi ne-am hotărât să trăim după voia lui Dumnezeu: Noi ne simţim cu sufletul mereu plin de pace şi de bucurie. Trăind în strânsă legătură cu Dumnezeu prin credinţă şi citirea Evangheliei, noi am învăţat să le primim cu bucurie toate din mâna Lui. Credinţa în Dumnezeu ne dă putere să ducem greutăţile, să suferim necazurile şi să ne facem datoria oriunde ni se cere. Şi, astfel, noi suntem totdeauna mulţumiţi şi fericiţi.
Pe asemenea timpuri ca acele de azi, când, cum scrie în articolul de fond ziarul «Universul», din 5 ianuarie 1942: Fiecare telegramă din orice punct al fronturilor şi din orice colţ al lumii aduce o accentuare a notei de seriozitate, de îngrijorare şi de gravitate ce caracterizează traiul oamenilor, nu numai din ţările beligerante, dar şi din ţările neutre… când mulţi se zbat în griji şi se frământă în disperare, ori se dedau la acte nedemne, nu este un lucru şi bun să vezi oameni liniştiţi şi plini de pace, cum îşi văd de treburi, îndemnând şi pe alţii să facă şi să fie la fel?
Sus-numitul ziar mai scrie în acelaşi articol: Îşi are pretutindeni aplicare îndemnul pe care presa portugheză îl dă cititorilor ei în legătură cu petrecerile zgomotoase: gravitatea situaţiei actuale, incertitudinea situaţiei în viitor, totul impune oamenilor o atitudine de reculegere şi seriozitate…”
Este tocmai ce se arată vădit în viaţa acestor oameni, care au învăţat din Evanghelie această lecţie a reculegerii şi seriozităţii – atât de necesară astăzi –, căci nimeni nu-i va vedea golind paharele şi întovărăşindu-se cu porcii prin noroaie, ori maltratându-şi soţiile şi copiii, nimeni nu-i va auzi hăulind pe străzi sau dedându-se la dezordini, ori petrecând cu cei ce pun la cale lucruri dăunătoare altora. Şi ei dau slavă lui Dumnezeu că au ajuns să cunoască Cuvântul cel bun, căci altfel poate îngroşau şi ei rândurile nesupuşilor şi răilor certaţi cu societatea, cu legea şi cu Dumnezeu.
Într-o astfel de tovărăşie şi atmosferă de reculegere sufletească s-a petrecut şi în acea duminică din decembrie, în convenirea aceea de la marginea satului, taxată drept adu-nare ţinută afară, în câmp, sub cerul liber. Ducând în inimă câte un gând drept, o hotărâre bună şi un strop de mângâiere, fiecare a plecat liniştit spre casă, propunându-şi ca pe viitor să fie mai bun, mai plin de dragoste, mai răbdător. Şi nimeni nu se gândea că această zi minunată, cu roade atât de paşnice, va aduce o atât de mare furtună de împotrivire, frământări, suferinţe, lacrimi, întristări şi oftări… Căci, după două zile, iată, primesc ştirea să mă prezint la postul de jandarmi, împreună cu vreo trei fraţi ţărani. Suntem întrebaţi. Ni se iau declaraţii, ni se spune că suntem arestaţi. Porniţi la Alba Iulia, de unde ni se dă drumul a doua zi, cu menţiunea că suntem daţi în judecata Curţii Marţiale din Sibiu.

O învinuire grea şi neaşteptată pentru o faptă neştiută şi nesăvârşită
După ce, în cursul lunii decembrie 1941, am fost la fixarea procesului, spre sfârşitul lunii, primesc prin Poliţia Beiuş o foaie de drum şi mandatul de aducere, unde văd cu surprindere că sunt învinuit de a fi săvârşit constituire de organizaţie cu caracter religios, a cărei activitate tinde la primejduirea ordinii de Stat, prevăzută şi pedepsită de articolul 6 şi 7 din Decretul Lege Nr. 230/1941.
Am rămas mirat şi surprins.
Va să zică, după o lungă despărţire, într-o sărbătoare, te întâlneşti cu oamenii din sat, stai de vorbă, slăveşti pe Dumnezeu, dai un sfat bun şi ajungi în judecata Curţii Marţiale.
Şi caut să descifrez cuvânt cu cuvânt învinuirea ce mi se aduce:
Constituirea de organizaţie – asta va să zică un act, o lucrare care cere timp, mijloace, oameni şi timp şi scop.
Dar mă întreb singur: unde, când, cu cine, pentru ce scop ai constituit o organizaţie cu caracter religios? Nu, să vezi că eşti învinuit că ai fi constituit una ca aceasta, care tinde, adică are un scop precis de a primejdui ordinea de Stat? Haide, răspunde!
Ce să-mi răspund? Memoria nu-mi găseşte nici un răspuns, conştiinţa nici o învinuire. Ori poate să fi făcut un asemenea lucru fără să ştiu? Dar cuvintele constituire şi tinde arată acţiuni conştiente în obiectul şi scopul lor.
Astfel, mă văd tras la răspundere şi acuzat pentru lucruri pe care nu numai că nu le-am făptuit, dar pe care nici măcar nu le-am putut suferi (cum sunt acţiunile dăunătoare ordinii de Stat de orice caracter ar fi ele). Şi, plin de mâhnire, nu pot decât să resping această nedreaptă învinuire.
Toată viaţa mea m-am ţinut departe de orice influenţă şi activitate politică; am luptat prin cuvânt, prin scris şi faptă să fac bine, să ajut pe aproapele meu, să cercetez pe cei de care nimeni n-are grijă, fără alt gând şi scop decât acela al mântuirii fratelui meu.
De la vârsta de 19 până la 20 de ani, de când Bunul Dumnezeu m-a întors de pe pragul mormântului şi stricăciunea păcatului, nu m-am frământat cu nimic altceva decât cu ceea ce putea să fie spre mântuirea mea şi a altora.

Şi pentru toate acestea mă văd azi lovit cu o acuză cu atât de nedreaptă, cu cât e mai nepotrivită cu viaţa, lucrarea, gândurile şi întreg mersul vieţii mele.
Bănuit, suspectat, acuzat, purtat pe drumuri, batjocorit.
Pentru ce? Ori poate nu sunt agreabil unor persoane care gândesc altfel şi pentru care nu constituie nici o jenă felul de a pune pe alţii pe drumuri sute de kilometri, cu osteneli şi cheltuieli pe timp de iarnă, socotind că au făcut o bună ispravă dacă s-ar putea scăpa de cei care nu li-s plăcuţi, vârându-i la închisoare sau făcându-i inactivi (şi asta cu atât mai mult cu cât, fiind stare de război, e mai uşor de a face suspect pe cineva care nu-ţi este pe plac).
Şi, după toate acestea, care ar fi câştigul? Bucurie pentru cârciumari, care nu mai au teamă că li se fură clienţii. Încu¬rajare pentru cei certaţi cu morala, care vor râde de sfinţi că sunt pedepsiţi, iar ei fac răul şi scapă. Linişte pentru păcă¬toşii pe care nimeni nu-i mai tulbură cu îndemnul de a se lăsa de rele. Mâhnire şi amărăciune pentru orice suflet curat, care vede că atunci când cei ce se luptă să facă binele iau locul celor ce se străduiesc să facă răul. Apoi, o înmulţire a rândurilor sectare, unde oamenii îşi vor căuta loc să petreacă timpul şi să răsufle duhovniceşte, dacă în altă parte nu au voie.
Astfel, nu numai că s-ar curma un rău, ori s-au înlăturat primejdii inexistente, dar s-ar putea crea în mintea multora gândul că a fi creştin bun şi om cumsecade este o primejdie, că te expui la neplăceri; deci tot adagiul latin: Homo homini lupus est ar fi preferabil.
Astfel se răstoarnă valorile morale şi se deschide drumul răului spre suflet, căruia i s-a răpit reazemul credinţei, al încrederii şi trăirii în Dumnezeu.
Da, căci dacă Evanghelia, care, cum a spus un condu¬cător de stat, a fost scrisă pentru că a fost trăită şi nu numai ca să fie scrisă – dacă această Evanghelie este înlăturată, iar trăitorii ei batjocoriţi şi târâţi prin judecăţi, ce mai rămâne pentru poporul care avea într-însa singurul reazem, decât primejdia prăbuşirii şi dezastrul neputinţei. Un popor care pierde credinţa e considerat un popor mort, fără perso¬nalitate, fără vitalitate, scria nu demult un mare om de ştiinţă. Un popor atâta preţuieşte cât a înţeles şi trăit din Evanghelie – este o vorbă mare rămasă de la scriitorul Simion Mehedinţi. Iar Goethe spune undeva într-o operă a sa: Toate epocile în care credinţa, sub orice formă ar fi fost puternică, sunt strălucite, înălţătoare de inimi şi rodnice pentru contemporani şi posteritate. Dimpotrivă, toate epoci-le în care necredinţa, sub orice formă ar fi, rămâne biruitoare, chiar dacă pentru un moment au o strălucire apa-rentă, dispar în ochii posterităţii.
Iar credinţa ascultătoare, dragostea şi încrederea nu se pot impune cu forţa. Cu spirit poliţist nu se pot realiza lucruri de adâncime, fiindcă numai dragostea aduce dragoste şi numai încrederea cheamă încrederea – spune domnul profesor Napoleon Creţu.

Domnule Preşedinte, Onorată Curte,

Conducătorul Statului nostru a spus cândva: Biserica lui Hristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbă. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al Dumnezeirii.
Cuvinte înalte, drepte şi pline de adevăr. Dar câtă jale este să vezi că aceste altare n-au drept sub soare! Căci dacă faptul că ai dragoste, te jertfeşti şi te trudeşti să faci bine şi te ţii departe de orice cale rea este taxat drept o acţiune primej¬dioasă pentru ordinea de Stat, atunci nu se mai poate înţe¬lege nimic… Şi, fără să vrei, te gândeşti: Nu cumva am ajuns vremurile acelea când răul este numit bine şi binele rău?
Îndurerat şi cu inima strânsă, mă întreb: Ce am să fac? Să tac? Să apuc o altă cale? Să mă închid într-o viaţă egoistă?… Dar n-aş face, oare, un mare păcat, atunci când ştiu să fac binele şi nu-l fac? N-aş fi un nemernic, când aş vedea că fratele meu apucă o cale greşită, iar eu să tac? N-aş fi, apoi, un vinovat trăind numai pentru mine însumi, atunci când în jurul meu este atâta durere, atâtea lipsuri şi nevoi?
Şi, la întrebările acestea, răspunsul pe care-l primesc în adâncul cunoştinţei mele îmi imprimă hotărârea de a merge şi mai departe pe drumul adevărului şi dreptăţii, pentru ajutorarea şi mântuirea semenilor mei, pentru a aduce sufletelor nădejdea unei mântuiri şi a unui Mântuitor Puternic şi Sfânt, Care, plin de milă, astăzi cheamă pe toţi la Sine, pentru a-i mântui, după cum mâine va chema pe fiecare la judecată.

Domnule Preşedinte, Onorată Curte,

Am trăit şi am lucrat înaintea lui Dumnezeu, pentru a-mi ajuta aproapele şi Neamul cum am crezut mai bine. Îmi iubesc ţara şi Neamul meu, de aceea, cu puterile pe care mi le-a dat Cel de Sus, am luptat contra păcatului şi dezmăţului care ne copleşeşte. Am trăit şi trăiesc în încredinţarea că adevărata şi statornica înălţare a unui neam nu poate veni decât prin renaşterea sufletească, prin ridicarea lui morală deasupra păcatului şi răului, cum spune Sfânta Scriptură: Neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor (Proverbe 14, 34).
Am scris toate acestea, supunând totul cu încredinţarea binevoitoarei îngăduinţe şi cercetări a scaunului dreptăţii şi aşteptând dreapta sa hotărâre.

Mizieş, la 9 ianuarie 1942

Cu deosebită stimă,
Ioan Marini”
Acestea sunt cuvintele şi gândurile pe care fratele Ioan Marini le-a scris în memoriul său pe care l-a înaintat Curţii Marţiale, în întâmpinarea judecăţii ce urma să se ţină la Sibiu, în cursul lunii ianuarie 1942.

va urma

Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat