Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Mereu cu privirile numai la Iisus Hristos cel Răstignit!

Mereu cu privirile numai la Iisus Hristos cel Răstignit!

Mereu cu privirile numai la Iisus Hristos cel Răstignit!

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit!“ (I Cor 2, 2)

În vastul Imperiu Roman existau multe feluri de pedepse pentru cei ce călcau legea, dar moartea pe cruce era cea mai degradantă şi îngrozitoare dintre toate acestea. Toţi acei care erau osândiţi la o astfel de pedeapsă ispăşeau săvârşirea celor mai grele păcate si fărădelegi. Era insă propria lor vină, nu a altora, aşa că era considerată dreaptă o asemenea condamnare. Nu se spunea doar în Vechiul Testament: „Sufletul care va păcătui, acela va muri“? (Iez 18, 4)

Dar iată, deodată, se întâmplă ceva cu totul extraordinar, ceva împotriva raţiunii şi a legilor celor mai elementare ale dreptăţii omeneşti: o Fiinţă dreaptă, plină de bunătate si iubire, blândă si miloasă, ia asupra sa, cu smerenie si umilinţă, păcatele si fărădelegile nu numai ale unui om ci ale întregii omeniri.

Pedeapsa care trebuia sa cadă asupra noastră, începând cu păcatele primului om, şi continuând cu păcatele tuturor oamenilor din toate timpurile, până la împlinirea vremurilor a căzut asupra Lui (Is 53, 4-5). Şi Acesta nu era un om oarecare, nici nu vreunul din drepţii lumii vechi, ci Însuşi Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu!

Clipa supremă când El, de pe Crucea Golgotei, a rostit cuvântul: „Săvârşitu-s-a!“, desparte două lumi şi două ere. Desparte inimile oamenilor de păcat şi le întoarce către mântuire. Îi desparte de iad şi le deschide uşa spre împăcarea cu Dumnezeu şi spre paradisul pierdut.

Din acel moment crucea a încetat să mai fie ruşine, blestem şi ocară. Dimpotrivă ea a devenit căinţă, iertare şi mântuire. Prilej binecuvântat de laudă şi cinstire pentru mântuiţii din toate timpurile. Ba mai mult, după crucificarea martirilor din primele veacuri, cu timpul, ea a încetat să mai fie utilizată de oamenii legii ca modalitate de pedeapsă capitală. Nimeni în lumea noastră n-a mai îndrăznit şi nu mai îndrăzneşte să pedepsească pe cineva cu moartea pe cruce. Oamenii au recurs la călăi, la ştreang, la ghilotină, la plutonul de execuţie, la scaunul electric, dar de cruce nu s-au mai atins.

Şi aceasta nu pentru că este pedeapsa cea mai cumplită din câte au existat şi există, ci pentru că nimeni după Marele Răstignit nu mai era vrednic să moară în felul acesta. Căci El fiind Fiul lui Dumnezeu rămâne crucificat şi va suferi mereu pe crucea tuturor timpurilor atâta vreme cât mai există un suflet de om care trebuie să ajungă la mântuire.

Crucea, de acum înainte, va fi asociată mereu Jertfei Domnului Iisus, ajungând o realitate cu bogate înţelesuri spiritual-mântuitoare: realitate si semn binecuvântat, punte mântuitoare si ancoră a nădejdii, catarg care poartă corabia mântuirii spre limanul ceresc. Ea a devenit semn la răspântiile drumurilor şi ale vieţii. Se află în Sfintele Biserici, în casele oamenilor şi în inimile lor. Semn care stârneşte ură sau iubire, război sau pace.

Recunoaştem, sau nu, trăim sub imperiul Crucii. Dar niciodată şi nicăieri nu vom putea despărţi crucea de Hristos şi pe Hristos de cruce, un Hristos fără cruce poate fi doar un înţelept al tuturor vremurilor, un mare tămăduitor, un om de excepţie, dar nu un mântuitor al neamului omenesc. O cruce fără Hristos rămâne doar un teribil obiect e osândă, un blestem din cele mai înfiorătoare şi înjositoare!

Crucea cu Hristos îndeamnă la lepădare de noi înşine, la luptă zilnică pentru răstignirea omului celui vechi, asumarea conştientă a unui nou mod de existenţă (Lc 9, 23); împăcare cu Dumnezeu-Tatăl (Efes 2, 16). Prin ea lumea este răstignită faţă de noi, iar noi faţă de lume (Gal 6, 14). Crucea cu Iisus este „Voinţa Tatălui, Slava Fiului, Bucuria Duhului Sfânt, Podoaba îngerilor, siguranţa credincioşilor, lauda apostolului Pavel“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Un Iisus Hristos răstignit ne aduce mereu aminte de ceea ce a făcut El pentru noi şi de ceea ce trebuie să facem noi pentru El. O astfel de cruce ne cheamă mereu la luptă şi la sacrificiu; ne îndeamnă să răstignim zilnic în trupul şi sufletul nostru atât poftele şi păcatele trupeşti (desfrânarea, lăcomia, beţia, hoţia…), cât şi pe cele sufleteşti, spirituale (mândria, ura, mânia, răutatea, invidia…) care sunt mult mai greu de biruit.

Dar este atât de dureros să constatăm faptul că oamenii de azi încearcă tot mai mult să cinstească şi să poarte o cruce de pe care lipseşte Iisus Cel Răstignit. Pentru mulţi aceasta a ajuns să fie doar un simbol sau semn stilizat, un element decorativ golit de adâncile sale înţelesuri (Părintele Iosif Trifa). De o astfel de cruce şi de un astfel de Hristos fără cruce diavolul nu se mai teme, ci chiar încurajează cu viclenie „cinstirea“ lor.

Pentru acest gen de închinători creştinismul devine cea mai comodă religie. În loc să se potrivească ei după crucea lui Hristos, răstignindu-şi omul cel vechi, rob al păcatului, potrivesc ei crucea lui Hristos după poftele lor, după felul lor lumesc de vieţuire (II Tim 4, 3-4). Într-o aşa concepţie fals-creştină, păcatele sunt „botezate“, îmblânzite, modernizate, acoperite de o mască surâzătoare ce ascunde, de fapt, un respingător cadavru moral-spiritual.

Adevăraţii creştini care au în inima şi în viaţa lor pe Iisus şi crucea Lui, nu-L mai cunosc şi nu-L mai trăiesc pe Hristos în felul lumii (II Cor 5, 16).

Dar ispita şi amăgirea sunt împinse şi mai departe de către acei creştini care vor să aibă pe Hristos, dar fără cruce şi fără semnul ei sfânt. Pentru aceştia ea rămâne un fapt istoric consumat, un instrument de tortură ce le stârneşte groaza de tortură. De aceea, unii dintre ei o desconsideră, iar alţii, în neştiinţa şi împietrirea inimii lor, o batjocoresc, purtându-se ca adevăraţi vrăjmaşi ai „crucii lui Hristos“ (Filip 3, 18-19). Însă „sfârşitul lor va fi pierzarea“, ne-o spune tot Sfântul Apostol Pavel.

Nu poţi să bei apa izvorului şi să murdăreşti izvorul; nu poţi să te îndulceşti de roadele pomului şi să-l loveşti cu ură!; nu poţi să culegi roadele mântuirii şi să batjocoreşti crucea Domnului Iisus Hristos. Căci dacă Muntele Sinai e Sfânt, şi Tablele Legii sunt sfinte! Iar dacă Golgota e un loc sfânt atunci şi crucea pe care S-a răstignit Mântuitorul lumii tot sfântă este sub lucrarea Duhului Sfânt şi a Jertfei mântuitoare. Iată de ce am considerat să dăm glas dorinţei mai multor fraţi de a întregii crucea albă de pe frontispiciul foii «Iisus Biruitorul» cu chipul lui Iisus Cel Răstignit. Să nu uităm, la 1 ianuarie 1935 când apărea la Sibiu pentru întâia oară foaia «Iisus Biruitorul» avea pe frontispiciul ei adânc încrustat chipul Marelui Răstignit pe Cruce. Aceasta deoarece, atât Părintele Iosif cât şi calfele sale credincioase, Ioan Marini şi Traian Dorz, precum şi întreaga Lucrare a Oastei trebuia să privească mereu cu ochii ţintă la „căpetenia Desăvârşirii credinţei noastre“. Numai de aici, de la crucea Mântuitorului au primit puterea credincioşii din Oastea Domnului să-şi poarte crucea, să cadă sub ea, dar să se ridice cu credinţă şi îndârjire sfântă şi să-şi continue urcuşul spre Calvar prin pustia prigoanelor şi suferinţelor atâtor zeci de ani.

Considerăm că e un act de adevărată restituire această revenire la frontispiciul lăsat de Părintele Iosif Trifa şi de fratele Traian Dorz. Ajută-ne, Doamne, să ne purtăm şi noi crucea precum înaintaşii noştri au purtat-o! Slăvit să fie Domnul!

Iisus Biruitorul, nr. 3/1993

 

Prof. Gheorghe Precupescu
Cruce și Înviere
Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2008

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat