Pentru a doua zi ne-am hotărât să mergem cu toţii până la sora Tiţa, mama fratelui Viorel Bar, în Ceişoara, aşa că dimineaţa am plecat iarăşi cu o maşină până acolo. Zăpada era mare, gerul aspru, dar am îndrăznit totuşi şi am plecat.
Mama fratelui Viorel era cuprinsă de boala asta care bântuie în lumea noastră, de cancer. Era în ultimele faze ale bolii. Stând acolo, fratele Petru a propus să cântăm o cântare, „dar să ne-o dea fraţii de la Moldova”, zise el. Atunci fratele Vis a scos o foaie volantă pe care avea scrisă cântarea Unde să mă duc eu, Doamne? Era nou apărută atunci cântarea aceasta. Când am terminat-o, sora s-a ridicat în şezut şi, plângând, a zis:
– Cu adevărat, unde să mă duc?…
Ne-am aşezat cu toţii la rugăciune şi s-a rugat sora, spunând printre lacrimi: „Unde să mă duc, Doamne, decât la umbra Ta? Numai sub aripile Tale aflu mângâiere şi alinare; şi legământul meu cu Tine mă întăreşte…”.
Am stat la sora Tiţa şi la fratele Grigore o jumătate de zi. Acolo veniseră încă două surori; amândouă se numeau Maria. Am vorbit despre Lucrare, despre învăţătură împreună cu ei toţi.
De la Ceişoara voiam să ajungem la Oradea, aşa că ne-am luat rămas-bun şi de la ei şi am plecat la tren. Însă n-am observat decât de la o vreme că, din poarta casei fratelui Grigore, tatăl fratelui Viorel, au ieşit şi cele două surori şi mergeau după noi. Când m-am uitat înapoi să văd cine se aude vorbind, iată că surorile veneau în urma noastră. I-am spus fratelui Petru şi l-am rugat să le trimită înapoi, că gerul era aşa de mare, cu spulberiş de zăpadă, iar ele erau îmbrăcate foarte slab.
– Ce pot să le spun acestor surori… două Marii nebune după Hristos? a zis el.
Le-a făcut semn să se-ntoarcă înapoi, dar ele au strigat:
– Vrem să mergem şi noi unde mergeţi frăţiile voastre.
– Nu puteţi veni pe gerul ăsta, îmbrăcate aşa subţire…
– Atunci mergem măcar până la gară să vă petrecem, ziseră ele după ce s-au mai apropiat. Noi să nu jertfim nimic de dragul Domnului? Să nu suferim nimic în viaţa noastră? Să nu simţim şi noi frigul, o dată cu frăţiile voastre, care umblaţi să-L mărturisiţi pe Domnul? Să strângem şi noi ceva frig…
Au mers cu noi până la gară. A venit trenul, noi ne-am urcat şi am plecat, iar surorile au rămas plângând pe peron…
La Oradea, voiam să mergem la fiul fratelui Petre, la fratele Ioan, care locuia undeva la bloc. De unde am coborât din tren, trebuia să luăm mai multe mijloace de transport pentru a ajunge acolo. Însă afară era aşa un ger, cu spulberiş de zăpadă ce sufla aşa de tăios, aproape peste puterile de suportare ale omului. Din cauza frigului, cât am stat să aşteptăm tramvaiul, eram aproape îngheţaţi cu totul. Atunci eu m-am gândit şi i-am făcut semn fratelui Vis să-i dea fularul lui fratelui Petru, iar eu să-i dau mănuşile. Parcă nu îndrăzneam să-i spunem asta prea direct. Totuşi, aşa cum discutam noi acolo, fratele a rupt aşa un cuvânt şi i-a spus:
– Frate Petre, eu am să-ţi dau fularul ăsta să-l pui la gât şi fratele Toader îţi dă mănuşile… că-i frig…
Dar fratele ne-a răspuns atunci cu un cuvânt ca o mustrare dulce, de sfinţenie:
– Câţi sfinţi ai văzut cu fular la gât… şi câţi sfinţi ai văzut cu mănuşi în mâini?…
Am pus capul în pământ cu toţii… şi am înţeles că aceşti oameni au o viaţă cu adevărat neprihănită… Ca îmbrăcăminte, nu avea decât o uniformă de şcolar; iar în picioare, o pereche de bocanci fără şireturi şi nişte ciorăpei… vai de ei.
Am rămas peste noapte la fratele Ioan, iar a doua zi fratele Petru zise:
– Haideţi să mergem pe la fraţii din Valea Mare de Criş. Acolo sunt nişte probleme de învăţătură. Să vedem cum mai trăiesc acolo şi ce mai putem afla despre ei.
Aşa că am plecat din autogară cu un autobuz până la Valea Mare de Criş. O dată ce am ajuns acolo, fraţii s-au anunţat imediat şi mulţi fraţi şi surori din zona lor s-au strâns la adunare. A fost o adunare frumoasă, curată. La sfârşitul ei, o parte din fraţii lucrători am rămas la un mic sfat cu privire la învăţăturile greşite pe care unii dintre cei din zona aceea le aveau. În cadrul discuţiilor care s-au purtat, fratele Petru a spus un foarte important cuvânt cu privire la felul de trăire uşuratic care a început să pătrundă încet, încet în mai toate adunările. Şi învăţătura pe care am căpătat-o de la Părintele Iosif şi învăţătura pe care ne-a lăsat-o Evanghelia şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a început să se devalorizeze din pricina lipsei de trăire profundă; şi a rămas, ca viaţă, doar ceva de suprafaţă. Aşa a vorbit fratele Popa Petru; dar cei care erau abătuţi de la învăţătura sănătoasă au rămas cu privirea în jos, n-au spus nici un cuvânt şi au plecat, nefiind mulţumiţi de învăţătura care venea proaspătă, curată, ca din cer prin omul lui Dumnezeu.
Dimineaţa, le-am mulţumit fraţilor care ne-au găzduit peste noapte acolo, apoi, pe aceeaşi vreme geroasă, am plecat spre Ciucea, de unde trebuia să luăm un alt mijloc de transport până la Buciumi, în Sălaj. Însă autobuzul cu care plecaserăm din Valea Mare nu ne-a dus decât până în Piatra Craiului. Mai aveam vreo zece kilometri până în Ciucea, dar, din cauza zăpezii mari, n-am mai găsit nici o altă maşină cu care să putem ajunge.
Ne-am sfătuit acolo cu fratele Popa Petru, cu fratele Nelu Costa de la Căbeşti, care se ataşase şi el grupului nostru, şi am plecat pe jos. Ca să scurtăm drumul, am luat-o prin pădure… printre buşteni şi tot felul de crengi, prin zăpada mare. Dar, de la o vreme, fratele Petru aproape că nu mai putea să se mişte prin nămeţii mari pe care-i înfruntam prin pădure. Ne-am întrebat iarăşi din priviri între noi: „Cum facem?”. Apoi, mai de-o parte, le-am spus fraţilor: „Zăpada e în bocanci toată… frigul îl cuprinde. Hai să facem un gest aici, cum vom putea… ne rugăm de el, îl forţăm, îl luăm în spate…”. Şi, fiindcă fratele Vis era mai voinic între noi, i-am spus:
– Frate Petre, cât trecem prin locul ăsta pe-aici, hai să te ia fratele Vis în spate, până ajungem în pădure dincolo.
A acceptat. L-a luat fratele Vis în spate şi a trecut cu el dincolo. I-am scuturat zăpada din bocanci, i-am schimbat ciorapii şi… aşa, cu multă greutate, am ajuns la drumul care ducea la Ciucea şi pe care puteam merge de-acuma mai uşor. Silindu-ne la drum, am ajuns, în cele din urmă, în gară pe când se apropia şi noaptea. Am stat în sala de aşteptare până a apărut autobuzul cu care trebuia să mergem la Buciumi.
Ne-am urcat în maşină plini de frig… şi am plecat peste munţi. Dar şi de data asta, din cauza zăpezii mari, de la un loc, autobuzul n-a mai putut să urce. S-a oprit. Suluri mari de zăpadă se adunaseră în faţă, pe care nu le mai putea împinge. A trebuit să coborâm, să facem loc, să dăm zăpada din cale cu picioarele, cu mâinile… pentru a putea urca dealul. Nu se mai cunoştea nici o altă urmă de maşină în faţa noastră, pentru că nu se mai încumetase nici o altă maşină să circule pe o aşa vreme. Din cauza viscolului mare, înapoia noastră, zăpada se aşeza iarăşi la loc, încât nici urma lăsată de noi aproape că nu se mai cunoştea. Luptându-ne pentru a doua oară cu nămeţii în acea zi, am ieşit, de la o vreme, cu ajutorul Domnului, la un limpeziş acolo, pe unde se putea circula. Astfel am ajuns, într-un târziu din noapte, la fratele Aurel Holhoş.
Eram obosiţi, înfriguraţi, dar eram la fraţi, într-o casă caldă şi ospitalieră.
va urma
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014
