Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Orbul de la Ierihon a trăit două vieţi

Orbul de la Ierihon a trăit două vieţi

Orbul de la Ierihon a trăit două vieţi

DUMINICII A 31-A DUPÃ RUSALII

(Vindecarea orbului din Ierihon)

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul de la Ierihon.

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor ră­suna până departe, cerând mila trecătorilor. Sărmanul! De ani de zile cerşeşte şi putrezeşte lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar deodată un zgomot mare se face. Mulţime de oa­meni dau năvală din toate păr­ţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare. „Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime. Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”. În sufletul celui orb, deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutre­mură de nădejdea tămăduirii. Când gloata se apropie, nădej­dea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…

Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluie­şte-mă!”. Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor ce sufăr. Se apro­pie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?”. „Doamne, să văd”, răspunde orbul.

Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta”. Şi orbul îndată s-a tămăduit (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 18, 35-43).

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Tâlcul acestei evanghelii îl aflaţi şi în Calendarul nostru care a ieşit acum de sub tipar.

Eu de câte ori citesc evan­ghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieţi: una în orbie şi una în lumină. Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. O, ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii! Mă gân­desc la zbuciumările vieţii mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieţii şi Domnul mă întreba: „Ce voieşti să-ţi fac?… Cu ce să te ajut?”… Eu însă, nesocotitul, ceream me­reu lucruri lumeşti. Abia pe urmă sufletul meu a strigat: „Doamne, să văd”. Abia pe urmă mi-am dat seamă că do­rinţa mea cea mai fierbinte şi fericirea mea cea mai dulce erau cuvintele: „Doamne, să văd”…

Dragă cititorule! Ia seama, poate şi tu ţi-ai pierdut vederea cea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ţi-a slăbit numai această vedere – eu „te sfătuiesc să cumperi de la El (de la Domnul) doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată la Doctorul cel mare al sufletelor noa­stre, căci El a venit anume „să dea orbilor vedere” (Lc 4, 18). Milioane şi milioane de orbi şi bolnavi cu sufletul s-au vindecat apropiindu-se de El şi cerând mila Lui. Apropie-te şi tu şi strigă cu orbul de la Ierihon: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, mi­luieşte-mă pe mine păcătosul, căci m-au orbit patimile şi fărădele­gile… Deschide-mi, Doamne, ochii, să văd… Doamne, să văd – aceasta este dorinţa mea cea mai fierbinte”…

Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească! Numai după ce ai scăpat de ea vezi cât de fio­roasă a fost.

– Da’ ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu bei şi să nu-ţi petreci? – îl batjocoreau nişte oameni lumeşti pe un ostaş din Oastea Domnului.

– O, dragii mei – le-a răs­puns ostaşul – eu m-am lăsat de petreceri şi de celelalte răutăţi nu pentru că m-a oprit părintele Trifa de la Sibiu şi Oastea Dom­nului, ci pentru că mi s-au des­chis ochii, să văd lumea şi viaţa în lumina Evangheliei… Mi s-au deschis ochii, să văd min­ciuna cea mare în care am trăit Nu pentru că m-a oprit Oastea Domnului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis ochii, să văd negru ceea ce vedeam mai înainte alb şi să simt amar ceea ce mai înainte mi se părea foarte dulce… Eu Îl slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu şi pe scumpul meu Mântuitor, căci orb am fost. dar acum văd…

Ce mărturie şi ce mărturi­sire dulce şi scumpă! Dar, vai, cât de puţini sunt cei ce pot face această mărturisire!

O, ce orbie sufletească este azi în lume! E plină lumea de cei orbi cu sufletul. Vai, ce orbie sufletească este chiar între cei ce-şi închipuie că văd, între oamenii cei cu carte, între cei învăţaţi!

Un lucru ciudat se petrece azi în lume. În măsura în care lumea şi oamenii înaintează cu „cartea” şi „ştiinţa”, li se betegesc ochii cei sufleteşti.

În măsura în care oamenii „înaintează” în cunoştinţe, as­cultă tot mai mult de şoapta dia­volului: „Nu credem în altceva, decât în ceea ce vedem… Numai proştii mai cred azi în rai şi iad”. Aici voi spune o isto­rioară.

Doi orbi predicau

Pe o stradă din Londra, un învăţat ateu (tăgăduitor de Dumnezeu) ţinea oamenilor o cuvântare con­tra credinţei (în Apus sunt la ordinea zilei predicile pe stradă).

– Eu nu cred în Dumnezeu – zicea ateul – eu nu cred în rai şi iad… Eu n-am văzut ni­mic din aceste… Eu cred numai în ceea ce văd… este o prostie să mai creadă cineva în ceea ce nu vede…

– Oameni buni, se auzi atunci un glas din mulţime, voi spuneţi că ar fi aici în apro­piere ceva case; nu-i adevărat, nu este nici o casă… Voi spu­neţi că ar fi aici în apropiere ceva arbori; nu-i adevărat, nu este nimic… Voi spuneţi că ar fi aici o adunare de oameni; nu-i adevărat, aici nu este nimeni, decât eu însumi…

– Ce prostii grăieşti tu, omule? întreabă lumea mirată.

– Eu nu grăiesc nici o pro­stie, dragii mei. Eu sunt un orb din naştere; eu nu văd nimic din ceea ce spuneţi voi că vedeţi. Eu nu văd lucrurile pe care voi le vedeţi; însă oricât aş cerca eu să vă spun că nu există ace­ste lucruri, iacă voi nu mă credeţi. Şi aveţi dreptate, pen­tru că eu sunt un orb şi nu le văd, dar voi le vedeţi… Întocmai aşa, vă rog, fraţii mei, să nu-l credeţi nici pe acest mincinos care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu, spu­nând că nu L-a văzut. El este un orb cu sufletul, de aceea vă spune vouă că nu este Dumne­zeu. Un orb cu sufletul nu-L vede pe Dumnezeu, aşa cum eu nu pot vedea lumea şi pe cele ce sunt în ea, pentru că sunt orb…

Nu daţi deci crezare unui astfel de orb duhovnicesc. De câte ori veţi auzi pe atare „în­văţat” tăgăduindu-l pe Dumnezeu, compătimiţi-l ca pe un orb. Compătimiţi-i mai mult decât pe mine şi pe cei ce, împreună cu mine, sunt orbi de ochii cei trupeşti, pentru că noi Îl vedem cu ochii cei sufleteşti pe bunul Dumne­zeu, dar necredincioşii ba…

Ce răspuns potrivit şi mi­nunat! Cu adevărat, când se apucă un orb cu sufletul să-L tă­găduiască pe Dumnezeu face exact ca şi când un orb s-apucă să tăgăduiască existenta lucrurilor din lume pentru că el nu le vede. Astfel de orbi sunt cu adevă­rat de compătimit şi de plâns.

Să ne rugăm neîncetat pen­tru ei şi să-i aducem la Docto­rul cel mare, la Iisus Mântuito­rul, Care singur îi poate vindeca.

«Lumina Satelor» nr. 49 / 1 dec. 1929, p. 3

«Isus Biruitorul» nr. 49 / 1 dec. 1935, p. 5

Alte tâlcuiri la Evanghelii ale Părintelui Iosif Trifa / Ovidiu Rus. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *