Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home „PATIMA” DRAGOSTEI DE FRAŢI

„PATIMA” DRAGOSTEI DE FRAŢI

„PATIMA” DRAGOSTEI DE FRAŢI

Eu, de copil, l-am cunoscut pe tăicuţa. Mă ţinea în braţe… E cam greu să vorbim despre astfel de oameni. Oamenii aceştia au fost mari. De ce au fost mari? Pentru că au iubit, nu ştiu… cât o ţară… Poate despre o sută sau despre o mie, sau despre nu ştiu câţi putem spune că au iubit cât a iubit omul acesta. Avea ca o patimă dragostea de fraţi! Nu pu­tea altfel! Avea foc sub tălpi…

Noi aveam odată la lucru nişte oameni care munceau cu ziua, la prăşit de porumb. Şi, la un moment dat, unul a zis: „Nu mai am ţigări. Eu mă duc acasă să-mi aduc. Muncesc la noapte şi-mi prăşesc rândul meu, dar acum mă duc să-mi iau ţigări”. Şi erau vreo patru kilometri de la câmp până acasă. A lăsat sapa, i-am dat banii cât trebuia să-i plătesc pentru munca lui şi s-a dus patru kilometri pe jos şi alţi patru înapoi, şi-a luat ţigări şi a rămas mai târziu, noap­tea, să-şi termine rândul. Deci, patima te mână…

Aşa era la tăicuţa „patima” asta de fraţi, de adunare; noap­tea, ziua, nu ţinea cont de greutăţi… Chiar dacă mun­cea toată ziua, seara bătea în geam la fraţi: „Este adunare la sora cutare, la fratele cutare…”.

Vara, nopţile sunt mici. El lucra de la ora şase dimineaţa şi până seara la ora opt, la zidirea caselor, la a­coperişuri… Asta era meseria lui. Pe timp de vară se ducea la adunare în fie­care seară. Iarna sunt nopţile lungi şi mai puteam merge. Însă vara, când e mult de lucru, mai greu se poate pleca. Şi adu­narea era acolo unde simţea el că trebuie să se ducă: la cinci kilometri sau la şapte, sau la zece… Mergea pe jos, iar dimineaţa, la ora şase, era din nou la lucru. Nu dormea nop­ţile, decât două, trei ore sau altădată deloc, atâta râvnă şi dragoste avea pen­tru Domnul şi pentru fraţi.

Dacă cineva nu era la adunare – se întâmpla de multe ori asta –, tăicuţa mergea în ziua ur­mă­toare până la fratele sau la sora, să vadă ce s-a întâmplat. Străbătea atâţia kilometri pe jos (nu erau maşini sau autobuze), numai să-l vadă pe fratele şi să afle de ce n-a venit la adunare duminica tre­cută. Şi asta, pentru că a iubit, a iu­bit mult de tot…

În grădina casei unde a locuit a sădit pomi, ca să aibă toţi ai lui; dar acolo s-a şi rugat… Ne trezeam noaptea de multe ori, iar el era pe ge­nunchi, privea spre cerul înstelat şi se ruga plângând. L-am găsit acolo şi la ora unu, şi la două, şi la trei, când ne trezeam. Altădată îl auzeam rugân­du‑se cu lacrimi în cameră. A fost un om al rugăciunii, un om care a fost um­plut de puterea Duhului Sfânt, pentru că aceasta i-a fost nebunia pen­tru Hris­tos, de Care el a fost pătruns până în adâncul fiinţei sale. Dumnezeu i-a dat har şi putere şi cred că din pântecele mamei sale a fost rânduit de El la această misiune.

Părinţii fratelui Petrea nu au făcut parte din Lucrarea Oastei Domnului. Erau credin­cioşi aşa cum ştim că sunt toţi… Dar, cu toate acestea, la o vârstă atât de fragedă, la 12 ani, el s-a întors la Domnul. Spunea fratele Traian Dorz despre fratele Petre că s-a întors la Domnul printre lacrimi şi toată viaţa lui L-a iubit pe Domnul printre lacrimi. Şi cred că nici­odată nu eşti mai fericit ca atunci când poţi iubi cu lacrimi, cânta cu lacrimi, când te poţi ruga cu lacrimi şi citi cu lacrimi Cu­vântul lui Dumnezeu. Aici este cea mai înaltă fericire pe care poate sufletul şi inima să o trăiască. Şi tăicuţa a fost un om al lacrimilor. Ştiu aceasta cei care l-au cunoscut! Ori de câte ori se ridica la cuvânt, vorbirea lui era scăldată în lacrimi; cântarea lui era scăldată în lacrimi; rugăciunea lui era scăldată în lacrimi. De aceea au fost plăcute; de aceea au fost calde şi era în ele atâta putere!

Cum am zis, eu l-am cunoscut pe tăi­cuţa de mititel. Părinţii mei erau înrolaţi în Lucrare atunci când s-au căsătorit. Şi, când m-am născut eu, printre primele fiinţe minunate pe care le-au văzut ochii mei a fost şi a lui. Şi slavă Domnului că şi el a imprimat în inima mea atât de dulce, atât de mi­nu­nat dragostea de Domnul şi dragos­tea de fraţi, alături de mama mea, pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o şi care a fost un suflet deosebit… Eu am numit‑o sfântă… Ea vorbea cu toţi numai despre Domnul Iisus. Când veneau vecinele – că, de obicei, femeile mai vorbesc de unele, de altele –, ea nu­mai despre Domnul Iisus le vorbea.

Când aveam vreo 15 ani, ne-am dus la o adunare la Bălan, peste deal, cam la zece kilometri pe jos. Au venit fraţi mulţi, de pe la Hunedoara, de la Simeria. A fost o adunare mare atunci. Şi de aici din sat ne-am dus mulţi, mulţi. Nu cre­deam că trebuie să fac eu legământ, că doar m-am născut în Lucrare. Părinţii mei L-au iubit şi L-au ascultat pe Domnul şi niciodată nu am simţit că eu trebuie să fac legământ, că deja eram în Lucrarea Domnului şi mărturiseam Cuvântul. De la 13, 14 ani am mărturisit Cu­vântul Domnului. Dar atunci, după vor­birile pe care le-am ascultat, când a vorbit tăicuţa şi a chemat la legământ, am simţit o pu­tere pe care n‑am mai simţit-o nici­o­dată în viaţa mea, care m-a făcut să mă ridic şi să spun: „Şi eu vreau să fiu printre cei care astăzi fac legământ cu Domnul!”. După mine s-a ridicat şi una dintre fetele lui tăicuţa, pe atunci tânăruţă, chiar mititică – deşi nici ea nu considerase înainte că trebuie să facă legă­mânt. Era într-o zi de Sfinţii A­postoli Petru şi Pavel, în 29 iunie 1966. To­tul a fost atunci numai lacrimi şi bucurii cereşti. Şi de atunci Domnul ne-a însoţit mereu… Şi nunta noastră a fost tot în 29 iunie, în anul 1974.

Ce frumoase sunt tinereţea şi copi­lăria când Îi slujim Domnului! Nimic în lume nu poate fi mai frumos când ţi se aşază pe inimă dragostea aceasta din Dum­nezeu, cerească, mai ales în vremea tinereţii… Şi eu, atâta foc am simţit de mic copil! Copiii, s-ar zice, nu prea tră­iesc şi nu prea simt ei stările de har înalte, în Dumnezeu. Dar nu este aşa. Le trăiesc şi le simt. Când ai fost cres­cut în duhul rugăciunii, în puterea rugăciunii, în părtăşia frăţească, ajungi să le simţi. Şi chiar de la vârsta copi­lăriei, de la zece, unsprezece ani, poţi să te rogi plângând. Şi te rogi plân­gând!… Însă lacrimile rugăciunii nu vin aşa, oricum. Vin numai atunci când inima nu mai rezistă. Când inima nu mai poate. O putere, o vrajă, un far­mec este acolo atât de tare, încât numai lacrimile o pot despovăra. Încă din copi­lărie am simţit că se pot trăi astfel de stări minunate.

Mi-au fost dragi fraţii şi Cuvântul Domnului. Mai ales, de când l‑am cunoscut pe fratele Popa Petru de la Batiz, am mers de nu ştiu câte ori la el… Treceam pe la Hunedoara şi câte o săp­tămână stăteam împreună. Şi aşa îmi era de drag, şi cu aşa mare plăcere îl ascultam şi pe el, căci vorbea cu putere. Mi-am dorit atât de mult să ştiu să vor­besc aşa. Dar eu, de mic, nu puteam să vorbesc. Am fost gângav; nu puteam rosti cuvintele, până când, la 14 ani, am început să mărturisesc Cu­vântul Domnului. Atunci mi s-a dezlegat limba. Până atunci nu puteam vorbi. Mă chinuiam să rostesc cuvintele, dar nu pu­team. Însă se vede că Domnul a avut un plan cu mine: să-L mărturisesc pe El. Şi din momentul acela mi-a dezlegat limba.

Domnul face minuni în viaţa noastră atunci când Îl chemăm, când Îl iubim, când dorim din toată inima să pătrun­dem taina aceasta a cunoaşterii.

Este aşa de minunat Domnul! El să ne ajute să-L slujim şi să putem deveni în Lucrarea Lui nişte oameni minunaţi, aşa cum au fost şi părinţii noştri la mormântul cărora venim de la atâtea depărtări astăzi, pentru că au fost oameni minu­naţi. Şi să dorim să fim şi noi astfel de oameni în Lucrarea Dom­nului, călcând pe urmele sfinte pe care ni le-au lăsat ei.

Viorel Bar

(din «Iisus Biruitorul», nr. 2 / ian. 2011)

Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat