Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a treisprezecea Duminică după Rusalii, în Duminica Evangheliei „slujitorilor celor răi”, cum mai este supra-numită. Pentru a putea pricepe despre ce este vorba în Duminica de astăzi, în Evanghelia de astăzi, haideţi să o citim împreună.

 

„Ascultaţi altă pildă:

Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui din roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi au făcut cu ei tot aşa.

La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu.

Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui». Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?

I-au răspuns: «Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor».

Zis-a lor Iisus: «Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri.

De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va spulbera»”.

 

Textul este cuprins în Evanghelia de la Matei, la capitolul 21, versetul 33 până la 44. Dar, pentru a ne lămuri asupra sensului profund al acestei pilde, aş vrea să facem în primul rând două adaosuri – să le numim. În primul rând, să vă spun că pilda a-ceasta a rosti-o Domnul după ce a intrat în Ierusalim. Ba, mai mult, după ce Domnul a alungat vânzătorii din Templu şi a atins smochinul cel neroditor. Iar finalul ei, ultimele două versete ale capitolului 21, ne spune aşa: „Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socoteau prooroc, adică spunător de adevăr”.

Iată, aşadar, pilda este mult mai profundă decât pare la prima vedere, pentru că în ea Domnul ne arată, de fapt, ce va suferi El. În mod cu totul ale-goric, deci aşa cum o tâlcuiesc o parte dintre Sfinţii Părinţi, pilda descoperă aproape în întregime taina mântuirii noastre, pentru că, fără îndoială, stăpânul casei, care a sădit vie, este Tatăl Care sădeşte via vieţii. Şi-o împrejmuieşte cu gard, sapă în ea teasc şi clădeşte un turn pe care-l dă lucrătorilor. Gardul era Legea – spuneau ei; teascul era Scriptura, iar turnul era templul în care se păstra şi din care se păzea asupra graniţelor, asupra gardului – deci asupra Legii, şi asupra teascului – adică asupra Revelaţiei.

Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători ca să ia roadele. Ori slugile lui Dumnezeu nu puteau fi decât profeţii, cei care, în urma însămânţării ogorului lui Israel cu Cuvântul lui Dumnezeu, s-au dus ca să vadă roada şi s-o aducă către Hristos Domnul, către Tatăl cel ceresc şi către Duhul cel Sfânt – Treimea cea deofiinţă bucurând-o. Dar iată că toţi aceşti profeţi trimişi în Vechiul Testament de către Dumnezeu sunt bătuţi, omorâţi sau ucişi cu pietre. Şi întreaga istorie aceasta a profetismului Vechiului Testament marchează această prezenţă uimitoare a sacrificiului celor care-L vestesc pe Hristos, acelor care vestesc venirea lui Mesia, celor care vestesc venirea Împărăţiei. Nu convenea nici puterea cuvântului lor, nici prezenţa lor, nici tăria cu care combăteau păcatele, nu convenea lumii aceleia, nu conveneau lucrătorilor puşi să păzească gardul, teascul şi turnul clădit de stăpân. La urmă însă, iată, iar trimite Domnul slugi, mai multe decât cele dintâi şi cine citeşte Vechiul Testament constată o sporire a profeţiei pe măsură ce se apropie timpul venirii Domnului, acel „plinirea vremii” cum îi spune Sfântul Ap. Pavel în Epistola către Galateni (4, 4).

Ei bine, numărul lor deşi crescuse, oamenii tot n-au înţeles că va veni Mesia. Şi Tatăl, în marea Lui dragoste, îl dă pe Însuşi Fiul Său, spunând: Trimit pe Fiul Meu, că se vor ruşina de El. Iar lucrătorii viei, cei puşi să păzească gardul şi teascul şi turnul, „văzând pe Fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-L omorâm şi să avem noi moştenirea Lui. Şi, punând mâna pe El, L-au scos afară din vie şi L-au ucis”.

Nu se va întâmpla aceasta cu Fiul lui Dumnezeu, Care va fi scos afară din Ierusalim? Iar slujitorii cei puşi să păzească gardul, teascul şi turnul nu-L vor ucide pe El acolo, în afara viei, adică în afara Ierusalimului? Numai că ceea ce credeau ei că vor lua de la Iisus Hristos, adică moştenirea vieţii veşnice, o pierd tocmai prin uciderea Lui, pentru că Domnul vine cu viţa cea nouă, sădind via cea nouă, dăruindu-ne teascul cel nou şi înălţând turnul cel nou, cel din afara viei celei vechi. Pentru că aşa cum Tatăl, venind ca stăpân al viei, pe cei răi cu rău îi pierde şi via o dă altor lucrători, care dau roade la timpul lor, tot astfel şi Hristos Domnul, prin voia Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt, semănând via cea nouă, dăruind vinul viei celei noi şi Trupul Său drept Hrană pentru Împărăţia cea nouă, iată, ia mântuirea de pe neamul acela, mutând-o către nea-murile toate, către neamul cel nou, neamul lui Hristos, neamul creştinesc.

Pentru a putea pricepe pilda, Domnul citează, la un moment dat, din Vechiul Testament; citează mai cu seamă din Psalmul 117 sau din Isaia capitolul 28 şi din Zaharia capitolul 3, spunând: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunat lucru este în ochii noştri”. Piatra cea din capul unghiului. Întotdeauna când cineva zideşte o boltă, fie ea cât de mică, piatra cea mai importantă este aceea din vârful bolţii, cea din capul unghiului, cea pe care, dacă o scoţi din zidire, zidirea sprijinindu-se întreagă se sfărâmă.

 

Lucrătorii viei la care se referă Domnul nu pricepuseră că importanţi nu sunt slujbaşii, ci important era fiul care venea la urmă cerând roada, importantă era roada pe care o aveau de dat stăpânului. Şi cum cu Stăpânul acesta veşnic nu te poţi juca, nu poţi să-L minţi că n-a dat roadă sau că nu te-a pus pe tine slujitor în via Lui, iată, tot astfel nu te poţi juca cu Hristos Domnul sau cu Tatăl cel ceresc, spunând că zadarnică le-a fost munca lor. Tot timpul Dumnezeu va găsi unde să-Şi deşerte iubirea către ceilalţi, dacă noi, slujitorii, nu vom şti s-o primim de la El.

Domnul spune cuvânt greu, că „Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.” De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu, aşadar, este, cu alte cuvinte, fundamentată pe piatra cea din capul unghiului, pe Hristos Domnul. „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi”. Cu alte cuvinte: „Orice aţi vrea să faceţi, piatra din capul unghiului care sunt Eu, Hristosul, Unsul lui Dumnezeu celui viu, nu este uşor de distrus, pentru că Eu nu sunt uşor de călcat în picioare. Şi chiar dacă la un moment dat vi se va părea că M-aţi învins, laolaltă cu dracii din iad, pe Mine, în cele din urmă, nu Mă veţi învinge, pentru că Eu sunt piatra cea din capul unghiului şi în Mine stă întreaga Împărăţie”. Faptul că la aceasta se referă pilda Mântuitorului, repet, ne-o arată versetele ultime: „Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte. Şi, căutând să‑L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socotea prooroc”.

Cealaltă pildă ne vorbea tot despre un vier, un săditor de vie, care ruga pe băieţii săi, pe fiii săi, să-l ajute la vie. Unul spusese: „Mă duc” şi nu se duse-se, iar altul spusese: „Nu mă duc” şi se dusese. Ce mult ne asemănăm astăzi, din păcate, noi, cei pe care Dumnezeu ne-a socotit drept neam care facem roade ale Împărăţiei, ce mult ne asemănăm cu aceştia care spun: „Doamne, venim la Tine”, dar de fapt nu ne ducem; „Doamne, Îţi păzim via şi dăm roadele Tale”, dar de fapt nu le dăm. E roada viei celei noi a lui Hristos ceea ce se întâmplă în dezbinările Bisericilor noastre, ceea ce se întâmplă în dezbinările dintre noi, în dezbinările din noi înşine? Pentru că Hristos, dincolo de unirea cerului cu pământul, a adus şi unirea omului cu Sine Însuşi, împăcarea omului cu el. Mai suntem noi împăcaţi cu noi? Niciodată, câtă vreme nu suntem împăcaţi cu Dumnezeu, câtă vreme nu suntem în genunchi, în rugăciune şi-n smerenie şi mai cu seamă în pocăinţă pentru păcatele noastre.

Evanghelia de astăzi, această Evanghelie a tainei pietrei celei din capul unghiului, vine să ne arate că fără Hristos nu putem să fim nimic; nici măcar lucrători nevrednici în via Lui. Că s-a lărgit gardul, că teascul este cristelniţa în care ne botezăm şi că turnul este Biserica din care primim apărare de fiecare dată când suntem atacaţi către zidurile cetăţii noastre, fără îndoială că putem s-o gândim. Dar ce facem noi ca Legea dată de Hristos Domnul să fie pe deplin împlinită, ca apa cristelniţei să ne fie într-adevăr spre viaţa veşnică şi ca turnul Bisericii să ne fie scăpare, aceasta este altă treabă.

Iată-ne, aşadar, iubiţilor, după intrarea Domnului în Ierusalim, după Moartea şi Învierea Lui, după Înălţarea Lui de-a dreapta Tatălui, nu suntem uneori cu nimic mai buni decât cei care le-au văzut pe toate acestea şi n-au crezut în Hristos. Noi spunem: „credem”, dar faptele credinţei s-au îndepărtat de la noi.

Să luăm aminte, aşadar, să nu fim ca fiii ce spun că merg în vie şi nu se duc şi nici să nu fim ca lucrătorii aceştia; ne-a dăruit totul Dumnezeu şi noi nu ştim să păzim, şi de fiecare dată când Tatăl Îl trimite pe Fiul prin Duhul Sfânt în întâmpinarea noastră, să nu găsim cu cale să-L prindem, să-L scoatem afară din cetate şi să-L ucidem cu pietre, în speranţa că vom moşteni Împărăţia Lui. Împărăţia lui Dumnezeu se moşteneşte rămânând între garduri, păşind cu grijă-n teasc, rămânând în turnul cel clădit, dat lucrătorilor, şi ţinând în sufletele noastre piatra cea din capul unghiului, care este Hristos Domnul. Binecuvântată piatră. Domnul este Capul Trupului celui tainic al Bisericii, în care toţi suntem chemaţi spre moştenirea cea nouă, neam ales, neam împărătesc, neamul lui Hristos. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat