Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Restituiri de suflet din arhiva Securităţii (ep.2)

Restituiri de suflet din arhiva Securităţii (ep.2)

Restituiri de suflet din arhiva Securităţii (ep.2)

Din Dosarul de Urmărire Informativă I 4964, vol. 8, ff.78-80 (ortografie şi punctuaţie după original) :

DECLARAŢIE

–  copie  –

Subsemnatul DORZ  TRAIAN, de 74 ani, domiciliat în satul Livada Beiuşului, nr. 9, judeţul Bihor, prin prezenta declar următoarele, sper pentru ultima dată:

Am activat în mişcarea religioasă ortodoxă Oastea Domnului din copilăria mea, de la vîrsta de 15 ani, din anul 1930, căci de la început această lucrare creştină avea un caracter religios, inspirat de dragostea de Biserică şi un caracter moral şi social, inspirat de iubirea de ţară şi de neam. Iar cu aceasta am rămas şi am lucrat toţi aceşti ani, aproape 60 de ani, cîţi au trecut de atunci, din viaţa mea şi pînă astăzi. În toată această viaţă a mea de zeci de ani, evenimentele din lume şi ţară s-au schimbat şi s-au schimbat atît de mult dar caracterul nostru a rămas la fel şi această dragoste de Biserică şi de ţară cu care am trecut prin toate.

În ultimii trei ani, 1985-1988, am fost din nou solicitat de ierarhia Bisericii să întreprind o nouă acţiune pentru o mai mare apropiere a Oastei Domnului de preoţi şi de Biserică, în urma celor prin care trecuseră relaţiile acestora cu Biserica de la conflictul de la Sibiu din 1935. Întrucît este bine ştiut că din cauza aceasta se făcuse o oarecare depărtare între Biserică şi Oaste, lucru care crea mereu necazuri atît Oastei şi Bisericii pe de o parte cît şi societăţii, tulburînd relaţiile chiar dintre acei oameni care aveau chemarea să lucreze tocmai pentru armonie socială.

Am ascultat de acest îndemn, fiind pe deplin animat eu însumi de această dorinţă, cu atît mai mult cu cît am fost încurajat la această acţiune şi de către acele organe de stat cu care eram în permanentă legătură, fiind total convins că toţi acei care mă îndemnau la această acţiune, erau sincer interesaţi ca şi mine, în buna ei reuşită şi că în final colaborînd cu toţii se va ajunge la rezolvarea înţeleaptă a acestei probleme spre pacea şi armonia tuturora.

În speranţa această, am alergat în aceşti trei ani pe la toţi ierarhii Bisericii noastre, inclusiv la doi patriarhi din ultima perioadă. Tot la îndemnul acestor ierarhi, începînd cu episcopul VASILE al Oradiei, am făcut un memoriu în luna mai 1986, conţinînd argumente şi soluţii la rezolvarea realistă a acestei probleme de apropiere definitivă şi de colaborare în sînul Bisericii, între clerul şi credincioşii aceştia a ei. Memoriul acesta a fost prezentat atunci atît Sinodului Bisericii de la Bucureşti, în scris, cît şi personal într-o audienţă patriarhului IUSTIN  MOISESCU  şi celor 4 mitropoliţi de la Iaşi, de la Craiova, de la Sibiu şi Timişoara, precum şi episcopilor de la Cluj, Oradea, Arad, Alba Iulia, Roman şi Galaţi. Toţi au arătat atunci satisfacţii şi încurajare pentru această acţiune. Acel memoriu vi s-a înaintat şi d-voastră la timp. Dar nimeni nu a dat nici un răspuns oficialla el, deşi s-a observat totuşi o uşoară ameliorare în atitudinea clerului faţă de ostaşii Domnului. Mai ales din partea ierarhilor de la Sibiu, de la Galaţişi Alba Iulia. La fel, o mare parte a preoţilor simpli din parohii, acolo unde aceştia aveau membrii din Oastea Domnului, organizînd cu ei vecernii misionare duminicale în biserici, lucru care a bucurat pe toţi.

Cu toate ocaziile în care ne-am întîlnit atunci, toţi ierarhii Bisericii, mai ales de la Oradea, Sibiu, Cluj şi Galaţi, ne-au încurajat verbal la continuarea acestei acţiuni, făcîndu-mă să cred puternic în deplina reuşită, cu timpul, a acestei apropieri, în care puneam tot sufletul şi de o parte şi de alta. Cel mai mult am fost încurajat însă din partea autorităţilor de stat, a căror atitudine s-a schimbat în chip binevoitor faţă de noi, nemaintervenind spre a ne deranja adunările noastre nici în biserici, nici prin case, ori chiar prin aer liber, cu ocazii de nunţi, aniversări, ori parastase şi înmormîntări.

Aceasta, noi am interpretat-o ca un semn bun, că mai marii patriei noastre au apreciat favorabil străduinţele noastre paşnice şi cinstite faţă de societate, faţă de lege, faţă de muncă, faţă de patrie şi de bunul ei mers în toate privinţele în care noi doream cu sinceritate să ne facem conştiincioşi datoria de cetăţeni ai ţării şi de fii ai Bisericii noastre. Pentru această bunăvoinţă noi ne-am exprimat neîncetat mulţumirea şi recunoştinţa nu numai în declaraţii şi rugăciuni publice, ci şi prin toată atitudinea noastră cît mai cinstită faţă de aceste valori, prin împlinirea lor cu fapta.

În ultimul timp însă, din partea oficialităţii Bisericii, am observat o neînţeleasă schimbare de atitudine faţă de noi, în sens negativ, schimbare credem tot din vechile neîntemeiate bănuieli şi suspiciuni, pe care cu toate eforturile şi dovezile noastre sincere, constatăm că nu am reuşit să-i facem să şi le schimbe spre bine, întru nimic, nici azi.

Am mai fost îndemnat stăruitor atît de către arhiepiscopul NICA  de la Galaţi, în iunie a. c., cît şi de către arhiepiscopul TEOFIL  de la Cluj, în august, să mai facem un memoriu către Sfîntul Sinod de la Bucureşti, spre a le aminti din nou şi a insista încă pentru grăbirea normalizării acestei situaţii şi pentru o mai hotărîtă acţiune oficială a Bisericii de apropiere caldă şi reală faţă de poporul Oastei Domnului, care sunt fii devotaţi ai Bisericii şi ţării.

În urma acestor sfătuiri, am alcătuit acest nou memoriu şi l-am prezentat întîi arhiepiscopului NICA  de la Galaţi, în ziua de 16 septembrie 1988, dîndu-i în copie un exemplar pentru o mai amănunţită cercetare şi pentru a-l sprijini în Sinod. La prima vedere, înaltul NICA l-a apreciat favorabil şi a avut despre toată acţiunea aceasta cuvinte încurajatoare şi pline de speranţă. De fapt, la Galaţi se începuseră din anul trecut acţiuni practice de colaborare, în catedrala episcopală ca şi în multe alte biserici, între preoţi şi Oastea Domnului, prin organizarea de vecernii misionare duminicale, lucru care era spre mulţumirea şi bucuria tuturor. Acolo am fost invitat să ţin şi eu o predică, în catedrala episcopală, în ziua de 12 iunie 1988 şi se spera de către mulţi că acest bun lucru se va face şi în Cluj, apoi în alte părţi ale ţării, pînă cînd va fi generalizat în toate bisericile, spre bucuria tuturor.

Am înaintat prin poştă acest memoriu, în 20 septembrie 1988 şi Sfîntului Sinod. Şi aşteptam să se vadă o urmare favorabilă. Dar îndată am observat că în jurul meu s-a creat o atmosferă rece şi ostilă, lucru care m-a îndurerat nespus de mult şi m-a doborît de tot. Sunt foarte bolnav şi obosit după atîţia zeci de ani, aşa cum mi-au fost aceşti ani! Am alergat şi am muncit adesea peste puteri, cu toată conştiinţa mea curată, pentru a ajuta, după cît am putut, la realizarea acestui lucru atît de frumos şi de necesar – după convingerea mea – Bisericii şi ţării noastre, spre binele lor atît material cît şi spiritual.

Iar acum, la sfîrşitul vieţii, în loc de apropiere cît de cît dreaptă a acestor eforturi, atît de dezinteresate din partea mea, eforturi în urma cărora n-am avut niciun avantaj material, de niciu fel, ci numai pagube, necazuri şi suferinţă uneori peste puterile mele care mi-au extenuat sufletul şi mi-au ruinat sănătatea, viaţa, familia – mă aflu răsplătit acum numai cu dureri, cu jigniri şi bănuieli rele, la care totuşi nu m-am aşteptat şi cred că nu le-am meritat.

Dat fiind acest rezultat atît de amar şi dureros pentru mine, sunt silit să declar de data aceasta, în modul cel mai hotărît şi definitiv că eu în privinţa acestei acţiuni şi a oricărei alteia de acest fel, la care am colaborat pînă acum pe faţă şi de pe faţă şi de bună credinţă, am renunţat total. Nu mai sunt în stare să mai fac absolut nici un efort şi nici un pas pentru astfel de deplasări în rezultatul cărora nu mai cred. Tot organismul meu este dărîmat şi bolnav şi consider că pentru o viaţă de om, eu mi-am făcut pe deplin şi cinstit toată datoria faţă de cele două valori pe care eu le-am iubit şi le-am slujit mai mult decît viaţa mea. Şi le-am fost credincios şi folositor chiar în paguba vieţii mele, a liniştii mele, a familiei mele. Şi nu le-am dispreţuit, nici păgubit, nici părăsit niciodată, indiferent de preţul pe care mi l-a cerut ataşamentul lor. Le-am sprijinit cu toată puterea şi priceperea mea atît faţă de ai noştrii cît şi faţă de străini, oricînd şi în orice fel ni s-a cerut acest sprijin. Cine vrea să fie drept nu va putea să nu recunoască acest adevăr, deşi eu mă feresc să spun, nu cît am făcut, ci mult mai puţin. Istoria nepărtinitoare şi Dumnezeul atît cunoscător vor arăta odată totul.

Acum, după cum toate au un sfîrşit, iată că a sosit şi sfîrşitul acestora. De curînd, numai în cîteva săptămîni, am îngropat, la rînd, unul după altul, încă pe patru dintre fraţii mei care îmi erau de aceeaşi generaţie: VOINA  de la Sebeş, MARINI de la Lincrăm [Lancrăm], TĂBĂCARU de la Hunedoara şi LEON de la Bacău. În trei zile s-au dus fiecare. Acum îmi aştept şi eu cele trei zile ale mele şi mă pregătesc pentru ele, presimţindu-le pe aproape.

De aceea, vă rog atît pe d-voastră, cît şi pe alţii, cu ultima putere, să fiu lăsat pe viitor în pace, să mor cel puţin liniştit, dacă nu am putut să trăiesc aşa. De peste 40 de ani de necazuri, cred că îmi ajunge acum.

Dau această declaraţie, sper pentru ultima dată. De 40 de ani mi s-a controlat tot trecutul şi toate actele vieţii meleşi spre că sunt cunoscut pînă în străfundul vieţii, în tot ce am gîndit şi am făcut…

Ca orice om care am lucrat ceva, desigur că am putut avea şi greşeli. Rog însă să fiu crezut că n-am greşit voind să fac răul, ci voind să fac binele, dar pe care n-am ştiut să-l fac totdeauna bine dintr-o cauză, fie din alta, dar totdeauna l-am dorit sincer. Pentru aceste greşeli, prin care am putut păgubi ori întrista pe cineva, îmi cer sincer şi din inimă iertare şi înţelegere. Eu însumi am iertat toate tuturor şi nu voi avea nicio pretenţie faţă de nimeni şi pentru nimic din ce mi s-a făcut, nici în faţa lui Dumnezeu, nici în faţa oamenilor. Doresc să se ştie şi să se reţină şi asta.

Pentru tot ce se poate să se fi făcut şi bine cuiva, la fel doresc să nu cer şi să nu primesc niciun fel de răsplată nici înainte de moarte şi nici după ea. Nu aştept nimic mai mult decît am primit şi de cît mi s-a dat. Faptele mele mă vor răsplăti odată pe merit şi pe mine ca pe oricare dintre noi.

Anexez aici, copia ultimului şi celui din urmă memoriu, pe care l-am înaintat Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romîne de la Bucureşti, pentru a-l cerceta, a reflecta asupra lui şi a decide. E un document istoric, a cărui vreme, dacă nu a sosit acum, va sosi cîndva în viitor, sigur. Şi viitorul va adeveri dacă am avut dreptate sau nu.

În ultimele două luni, declar că am fost la Galaţi, la înaltul NICA, în 16 septembrie, pentru a-i prezenta copia acestui memoriu, cum am amintit. După Galaţi, am fost la Felix 10 zile pentru tratament, dar acolo răcind m-am îmbolnăvit grav şi multă vreme am zăcut la Hunedoara, la copiii mei, spre a mă reface ca să pot pleca la Cluj, spre a mă interna în vreun spital pentru o nouă operaţie şi pentru un examen amănunţit a stării generale. Dar neavînd o trimitere oficială, din partea nimănui, nu am fost internat. Astfel am renunţat şi am venit acasă, la Livada Beiuşului, unde stau de 2 săptămîni la pat bolnav şi obosit.

Acum stau în frig şi aştept. Cîtă vreme încă mai pot din cauza frigului, voi sta probabil aici. Dar cînd va veni zăpada şi gerul, va trebui să merg, pentru un timp la ceilalţi copii de la Cluj ori Hunedoara, unde cred că voi avea condiţii mai bune. Spun acestea pentru ca să ştiţi mai dinainte despre mine unde sunt şi pentru ca cei care se interesează de viaţa mea să ştie unde sunt şi să fie liniştiţi cu privire la mine.

Iar cu privire la intenţiile ori deplasările mele de viitor, în problemele ca cele declarate mai sus, rog să se ia act că hotărîrea mea este să nu mai întreprind nimic, absolut nimic, considerînd că eu în privinţa asta, mi-am făcut toată datoria şi că nu mai am nimic de făcut şi nu voi face niciu pas nicăieri. Dat fiind această situaţie, ca şi starea sănătăţii mele, rog să fiu lăsat definitiv în pace. Să nu mai fiu cercetat şi nici întrebat nimic, fiindcă nu voi mai avea de declarat nimic. Va face mai departe fiecare pe socoteala sa, ceea ce face, şi va răspunde fiecare numai de faptele sale. Aşa şi eu.

Aceasta îmi este declaraţia pe care sper şi doresc să fie ultima pe care o dau şi o semnez.

Livada Beiuşului la

05.11.1988                                                                                             ss/ Dorz Traian

Anexă: Copia memoriului din 14 septembrie 1988, pentru cunoştinţă.  [N.E. Memoriul va fi publicat în curînd, fiind un document de o deosebită împortanţă pentru Oastea Domnului. Acelaşi document este publicat în Istoria unei Jertfe, vol. 4, Editura Oastea Domnului Sibiu, 2002, pag. 526 -532 ]

———————————————————————————————————————

Poate sunteţi interesat şi de:

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat