Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Sf. Ioan Gură de Aur – Să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine

Sf. Ioan Gură de Aur – Să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine

Sf. Ioan Gură de Aur – Să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine


din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus, lui Timotei, iubitului fiu: Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru! (II Timotei 1, 1-2)

De ce, oare, i-a mai trimis şi a doua epistolă? Spusese: „Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 3, 14); lucrurile însă nu s-au petrecut aşa. Acum îl mângâie deci prin această scrisoare, fiind poate el întristat pentru aceasta (lipsa lui Pavel) şi simţind apăsarea (greutatea) slujbei pe care, atunci, şi-o începuse deja. Căci nişte bărbaţi, oricât de mari ar fi ei, totuşi când primesc cârma şi guvernarea Bisericii, simt oarecare neplăcere şi îngreuiere, primejduindu-se din toate părţile în multele valuri ce le întâmpină, şi mai cu seamă pe atunci, când propovăduirea era la început, când toate erau nelucrate, când toate erau contrare, potrivnice. Iar nu numai atât, ci încă mai erau şi eresuri, provenite din învăţături iudaice, despre care (Pavel) a vorbit şi în întâia lui epistolă.

Şi nu numai că-l mângâie prin epistolă, ci îl şi cheamă la el: „Sileşte-te să vii curând la mine” şi: „Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele”. (II Timotei 4, 9, 13)

Mi se pare că epistola aceasta este trimisă cam pe la sfârşitul vieţii sale. „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat”; şi iarăşi: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor”. (II Timotei 4, 6, 16) Toate acestea deci avându-le în vedere, chiar şi mângâierea ce i-o face, i-o pregăteşte din propriile încercări şi zice: „Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus”.

Chiar de la început i-a deşteptat sufletul, căci pare a zice: „Să nu-mi spui de primejdiile de aici, căci acestea ne zămislesc nouă viaţa veşnică, unde nimic de acest fel nu mai este, de unde «vor fugi toată durerea, întristarea şi suspinarea» (Isaia 35, 10); căci nu ne-a făcut pe noi apostoli doar pentru a întâmpina primejdii, ci şi ca să le suferim şi să murim”. Apoi, fiindcă relatarea propriilor dureri şi neajunsuri era nu numai o mângâiere pentru Timotei, ci încă şi un adaos de supărare, iată că încă de la început aduce cuvinte de mângâiere, zicând: „după făgăduinţa vieţii care este în Hristos Iisus”, ca şi cum ar spune: „dacă este deci făgăduinţă, atunci nu căuta făgăduinţa aceasta aici”, căci „nădejdea care se vede nu mai e nădejde”. (Romani 8, 24)

„Lui Timotei, iubitului fiu”, zice. Şi nu spune simplu „fiu”, ci „iubitului fiu”, fiindcă sunt fii şi neiubiţi — „însă, tu nu eşti dintr-aceştia, pentru care nici nu îţi zic simplu, ci «iubitului meu fiu»”. De altfel, şi pe galateni îi numeşte fii; cu toate acestea însă este şi mâhnit pentru ei, după cum zice: „pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii”. (Galateni 4, 19) Aici însă apostolul mărturiseşte, prin aceste cuvinte, marea lui virtute, căci dragostea lui pentru Timotei nu provine de la natură, ci din virtutea acestui bărbat.

Cei născuţi din noi ne sunt iubiţi nu numai pentru calităţile lor, ci şi pentru cerinţa naturii, pe când cei iubiţi nouă din credinţă, pentru nimic altceva nu ne sunt iubiţi decât numai pentru virtute — căci pentru ce altceva? — şi mai cu seamă lui Pavel, care nimic nu făcea din părtinire. Prin aceste cuvinte îi arată că, dacă încă nu s-a dus la el, nu se datoreşte faptului că ar fi fost mâniat de ceva, nici că l-ar fi dispreţuit. Aceasta arată tocmai prin expresia „iubitului fiu”.

„Har, milă, pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru!” Precum a făcut şi în Epistola întâi, la fel şi aici aceleaşi îi doreşte. Şi priveşte cum de la început se justifică de faptul că nu s-a dus la el şi că nu l-a văzut. Fiindcă expresiile „până voi veni” şi „nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere” (I Timotei 4, 13; 3, 14) făceau aşteptată prezenţa lui fără întârziere. Pentru aceasta deci de la început se justifică. Căuza pentru care el n-a venit nu o arată de la început, ca să nu-l întristeze mai tare; iar acea cauză a fost că apostolul era plecat din nou la Roma, trimis în detenţie de împărat.

Aceasta a arătat-o lui Timotei când l-a chemat la el spre sfârşitul vieţii sale. Nu îl întristează cu aceasta chiar de la început, ci îl poartă cu nădejdea de a-l vedea curând. „Doresc mult să te văd”, zice şi: „Sileşte-te să vii curând la mine”. (II Timotei 1, 4; 4, 9) De la început deci îl deşteaptă, iar cele ce urmează după aceasta le spune cu mari laude:

Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi, cu cuget curat, că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele. (1, 3)

„Mulţumesc lui Dumnezeu, zice, că te pomenesc, că te iubesc atât de mult.” Aceasta este cea mai mare dragoste, când cineva se şi mândreşte cu ea. „Mulţumesc lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc din strămoşi.” Cum? „Cu cuget curat”, zice, căci cugetul lui nu era întru nimic vătămat.

De altfel, el vorbeşte aici despre viaţă şi peste tot numeşte viaţa conştiinţă. Sau, poate zice că „nu am trădat pentru vreo cauză omenească nici unul din bunurile pe care le-am dorit încă dinainte, nici chiar atunci când prigoneam Biserica”. Pentru care zice: „Totuşi, am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă” (I Timotei 1, 13), ca şi cum parcă ar zice: „Să nu-ţi închipui că lucrul acesta ar fi linguşire din parte-mi”.

Bine face el că îşi recomandă caracterul sau simţământul său moral, ca astfel să se arate vrednică de credinţă dragostea lui către Timotei, ca şi cum ar zice: „Nu mint, nici că aş avea ceva, şi aş spune altceva”. Aşa că, fiind silit şi de astă dată, el s-a lăudat pe sine, după cum arată chiar şi cartea Faptele Apostolilor. Fiindcă atunci îl defăimau ca revoluţionar şi inovator, iată că Anania zicea către el: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales de mai înainte pe tine ca să cunoşti voia Lui şi să vezi pe Cel Drept şi să auzi glas din gura Lui; că martor vei fi Lui, în raţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit”. (Faptele Apostolilor 22, 14-15)

Tot aşa şi aici, ca nu cumva să fie considerat nesimţitor în prietenie şi rară cuget, ca unul care a uitat, cu drept cuvânt se lăuda pe sine, zicând: „că te pomenesc neîncetat”, şi nu oricum, ci „în rugăciunile mele”, adică „aceasta îmi este dorinţa”, ca necontenit, „zi şi noapte”, să-L rog pe Dumnezeu pentru aceasta, „dorind să te văd”. Ai văzut umilinţă? Ai văzut cum se justifică raţă de ucenic?

Apoi arată şi cauza, care nu este una formală, căci, deşi a mai arătat deja, totuşi o race şi aici, zicând:

Pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale. (1, 4) Era natural ca, despărţindu-se de el, să plângă acela şi să se tânguiască, mai mult decât copilul care este depărtat de sânul şi de laptele doicii. Ca să mă umplu, zice, de bucurie, doresc mult să te văd. Nu m-aş lipsi de atâta plăcere, chiar de aş fi cel mai nesimţitor, crud şi sălbatic om; căci acele lacrimi ar fi de ajuns să mă înduioşeze, aducându-mi aminte de ele.

Acum însă eu nu sunt unul dintr-aceştia, ci dintre cei ce slujesc cu puritate (curăţie) lui Dumnezeu, aşa că multe sunt pricinile care mă apropie de tine. Pe lângă aceasta, apoi, mai aduce şi un alt motiv de mângâiere, zicând: îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută. (l, 5)

Mai departe, pune şi o altă laudă, anume că el (Timotei) nu este dintre neamuri (ginţi), nici dintre necredincioşi, ci dintr-o casă care dintru început a slujit lui Dumnezeu. Precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta, Loida, zice, şi în mama ta, Eunichi. Căci era, zice, „fiul unei femei iudee credincioase” (Faptele Apostolilor 16, 1). Cum putea fi o femeie iudee şi credincioasă? Şi anume, credincioasă dintre iudei, şi nu dintre neamuri; iar pentru că tatăl său era elin, apostolul l-a tăiat (pe Timotei) împrejur, (făcând) aceasta şi pentru iudeii care erau prin acele locuri. Vezi cum începea legea să se desfiinţeze, făcându-se împerecherile acestea?

Priveşte apoi câte a arătat el aici. „Eu, zice, slujesc lui Dumnezeu şi am conştiinţa curată, iar tu ai lacrimile. Nu numai pentru lacrimi te iubesc eu, ci şi pentru credinţă, că eşti lucrător al adevărului, că nimic viclean nu este întru tine. Când tu deci te arăţi pe tine însuţi vrednic de iubire, fiind atât de iubitor şi adevărat ucenic al lui Hristos, iar eu nefiind dintre cei neiubitori, ci dintre cei ce spun adevărul, atunci care ar putea fi piedica de a nu veni să te văd?” Tot aşa, sunt încredinţat, zice, că şi întru tine.

„De la început ai, zice, acest bun, de la strămoşi ai moştenit credinţa cea nefăţarnică.” Laudele strămoşilor, când, desigur, urmăm pildele lor, sunt şi ale noastre; iar când nu le urmăm, nu au nici o putere, ci încă mai mult ne condamnă. De aceea a şi zis apostolul: „sunt încredinţat că şi întru tine”. „Nu stau la îndoială, ci sunt încredinţat şi întru totul asigurat. Deci, dacă nimic omenesc nu te-a adus la credinţa adevărată, nimic nu va putea să te mişte din loc.”

Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. (1,6) Priveşte cum îl înfăţişează pe el, ca fiind într-o mare tristeţe, într-o mare mâhnire. „De aceea, zice, să nu-ţi închipui că te-am dispreţuit, ci să ştii că nu te-am uitat, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru bunica şi mama ta. Pentru aceea, deoarece cunosc că ai credinţă nefăţarnică, îţi trebuie numai bunăvoinţă, spre a reînflăcăra harul lui Dumnezeu.” Precum focul are nevoie de lemne, tot aşa şi harul are nevoie de buna noastră voinţă, ca pururea să fie nestins.

„Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele”, adică harul Duhului, pe care l-ai luat spre sprijinirea Bisericii, spre semne, spre întreaga slujbă sfântă. In noi stă şi de a stinge, precum şi de a aprinde acest bar. Pentru care şi zice în altă parte: „Duhul să nu-l stingeţi . (I Tesaloniceni 5, 19)

Când cineva este stăpânit de lene şi trândăvie, se stinge, iar când este treaz şi cu băgare de seamă, se aprinde. Îţi este cu putinţă aceasta, dacă însă vei lucra cu putere, adică de vei fi plin de bucurie, de îndrăzneală, de veselie. Cu alte cuvinte, ne spune parcă: „Staţi bărbăteşte!” Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii (1, 7), adică nu pentru aceasta am luat duhul, ca să ne împuţinăm, ci ca să ne împuternicim, ca să ne încurajăm.

Căci multora li se dă duhul temerii, cum de pildă s-a petrecut în războaiele de pe timpul regilor. „Şi a căzut peste ei, zice, duhul temerii” (Ieşirea 15, 16 ), adică le-a dat lor frică. Dar ţie, dimpotrivă, ti-a dat dubul puterii şi al dragostei către El. Aşadar, şi aceasta este din harul Său, şi nu întâmplător (automat) din acesta, ci când şi noi mai întâi vom învedera cele cuvenite nouă. „Căci ceea ce ne face pe noi a striga: «Ava Părinte!» insuflă în noi şi dragostea către El, ca şi aceea către aproapele, zice, ca astfel să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la putere şi de la a nu ne teme.  Nimic nu poate destrăma prietenia, ca frica şi teama de trădare.” „Căci Dumnezeu nu ne-a dat, zice, duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei, şi al înţelepciunii.” Adică, sub denumirea de înţelepciune, el înţelege sănătatea cugetului şi a sufletului sau ar spune că noi trebuie să avem întreagă înţelepciune chiar şi când s-ar abate ceva rău, pentru a ne cuminţi, şi cele prisoselnice să le taie de la noi.

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat