Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1

Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1

Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1

(Migne,P.G. 61, 151-160)

„Despre cele ce mi-aţi scris: bine este omului să nu se atingă de femeie, dar din pricina desfrâului fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei” (I Corinteni 7, 1-2).

1.Îndreptând cele mai grele trei probleme – mai întâi sfâşierea Bisericii, a doua cazul desfrânatului şi a treia cazul celui lacom – a întrebuinţat mai departe un cuvânt mai blând. Şi a pus după [acestea] îndemnul şi sfâtuirea cu privire la nuntă şi feciorie, odihnind pe ascultător după cele mai împovărătoare2, în cea de-a doua epistolă face exact pe dos: începe de la cele mai blânde şi sfârşeşte în cele mai întristătoare. Dar şi aici, potrivind bine cuvântul despre feciorie, iarăşi ajunge la cele mai biciuitoare; şi nu le pune pe toate dintr-o dată, ci variază cuvântul în fiecare [caz], după cum cere momentul şi nevoia lucrurilor puse [în discuţie]. De aceea zice: „despre cele care mi-aţi scris”. Căci i-au scris dacă trebuie să stea departe de femeie sau nu. Şi răspunzând la acestea şi legiuind pentru nuntă, introduce şi cuvântul despre feciorie: „bine este omului să nu se atingă de femeie”.

Dacă tu cauţi ceea ce e bine şi ceea ce este în vârf de tot, mai bine este nicidecum să te însoţeşti cu femeie [omilein gynaiki]. Iar de cauţi ceea ce e sigur şi de ajutor neputinţei tale, însoţeşte-te prin nuntă. Şi pentru că era firesc – ceea ce se întâmplă şi acum – ca bărbatul să vrea, iar nu femeia – deşi se poate şi invers -, ia aminte cum vorbeşte despre fiecare din cei doi3.

Iar unii zic că pentru preoţi a fost spus prin el cuvântul acesta. Dar eu, privind la cele ce urmează, nu aş zice că aşa stau lucrurile. Căci dacă nu, nu ar fi pus la modul general îndemnul. Dacă ar fi scris acestea numai pentru preoţi ar fi spus: „Bine este celui ce învaţă [pe alţii] să nu se atingă de femeia”. Dar acum a dat îndemnul în general, zicând: „bine este omului”, nu numai preotului. Şi iarăşi: „Te-ai dezlegat de femeie, nu căuta femeie” (I Corinteni

7, 27). Nu a zis: „Tu, preotule sau învăţătorule [să nu cauţi femeie]”, ci a spus-o  fără deosebire. Şi tot cuvântul în întregime este în acest fel rostit: [pentru toţi, nu numai pentru preoţi]. Şi spunând: „din pricina desfrâului fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui”, a adus [în atenţie] însăşi pricina [nunţii]: îngăduinţa [concesia] [sygkoresis] faţă de [neputinţa] de înfrânare4.

„Bărbatul să dea femeii preţul [time] datorat5. Asemenea şi femeia bărbatului” (l Corinteni 7, 3). Ce este preţul datorat?

„Femeia nu este stăpână peste trupul ei” (I Corinteni 7, 4), ci este şi roabă şi stăpână a bărbatului6. Dacă te lepezi de robia cuvenită, L-ai jignit pe Dumnezeu. Iar dacă vrei să te lepezi de ea, [o poţi face numai] când vrea bărbatul, chiar dacă este [numai] pentru scurt timp7. Căci de aceea şi datorie a numit lucrul, ca să arate că nimeni nu este stăpân peste sine, ci sunt robi unul altuia8. Iar când vezi vreo desfrânată care te ispiteşte, spune-i: „Nu este
trupul meu, ci al femeii”. Acestea şi femeia să le spună către cei ce vor să-i sape întreaga ei înţelepciune: „Nu este al meu trupul, ci al bărbatului”.

Iar dacă bărbatul sau femeia nu au stăpânire asupra trupului lor, cu mult mai mult n-au asupra banilor şi lucrurilor9. Auziţi câte aveţi bărbaţi şi câţi aveţi femei. Căci dacă nu trebuie să ai trupul tău, cu atât mai mult lucrurile şi banii tăi. În altă privinţă, dă bărbatului multă întâietate şi în Noul şi în Vechiul Testament, zicând: „Către bărbatul tău întoarcerea ta şi el te va stăpâni” (Facerea 3,16). Iar Pavel face deosebire şi scrie astfel: „Bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre iar femeia să se temă de bărbat” (Efeseni 5, 25; 5, 33). Aici însă nu mai este „mai mare” şi „mai mic”, ci o singură stăpânie.

– Cum aşa?
– Deoarece cuvântul său era despre întreaga înţelepciune [feciorie], în celelalte [privinţe] să fie mai mare bărbatul, unde însă e vorba de întreaga înţelepciune, nu10. Bărbatul nu are stăpânire asupra trupului său, nici femeia. Multă este egalitatea şi nu este nici o superioritate.
„Nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere” (I Corinteni 7, 5).

– Ce înseamnă de fapt aceasta?
– Să nu se înfrâneze femeia dacă bărbatul nu vrea, nici bărbatul dacă femeia nu doreşte.
– Cum aşa?
– Fiindcă mari rele se nasc din înfrânarea aceasta. Căci şi adulterele şi desfrânările şi răsturnarea caselor adesea de aici se fac. Fiindcă dacă având femeile lor, desfrânează, cu mult mai mult dacă îi lipseşti de această mângâiere. Şi bine a zis: „Să nu vă lipsiţi” – numind-o aici lipsire şi mai sus datorie – ca să arate tăria stăpânirii [unuia asupra celuilalt]. Căci a se înfrâna fiecare fără să vrea amândoi înseamnă a se lipsi. Iar dacă e de bunăvoie, nu mai este [lipsire]11. Că dacă m-ai îndupleca să iei ceva de la mine, nu o numesc lipsire. Iar cel ce ia fără voia mea şi fiind eu silit, mă lipseşte.

Lucrul acesta îl fac multe femei, lucrând [astfel] un păcat mai mare decât dreptatea, devenind prin aceasta vinovate de desfrâul bărbatului şi împrăştiind toate. Însă trebuie să se cinstească mai înainte de toate buna înţelegere [homonoia]12 fiindcă şi aceasta este mai importantă decât toate;  iar dacă vrei, să cercetăm acest lucru din fapte.

Fie o femeie şi un bărbat, şi femeia să se înfrâneze fără să vrea bărbatul. Aşadar, cum? Dacă acela din această pricină desfrânează, sau chiar dacă nu desfrânează, însă suferă şi se tulbură, şi se aprinde, şi se luptă, şi mii de probleme îi face femeii, care e câştigul postului şi al înfrânării, de vreme ce dragostea [agape] e sfâşiată? Nici unul! Căci câte ocări, câte probleme, cât război nu ies sigur de aici?

2. Pentru că atunci când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi, casa nu e cu nimic mai bună decât o corabie bătută de furtuni şi cu cârmaciul depărtat de la cârmă. De aceea zice: „Nu vă lipsiţi unul de altul, decât din bună înţelegere pentru o vreme, ca să zăboviţi în post şi rugăciune”13. Aici vorbeşte de rugăciunea cu mai multă râvnă14.

Căci dacă ar opri să se roage pe cei ce se împreunează unul cu altul, cum ar avea o anume vreme rugăciunea neîncetată15? Aşadar, este cu putinţă Şi a te însoţi cu femeie, şi a lua aminte la rugăciune, însă rugăciunea este mai intensă când e şi înfrânare. Că nu a zis simplu „să vă rugaţi”, ci „să zăboviţi [scolazete] [în rugăciune]”. [Şi a spus aşa], fiindcă [însoţirea cu femeie] îţi ocupă [timpul şi mintea] [ascholia], iar nu că ar fi necurăţie16.

„Şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească Satana” (l Corinteni 7,5).
Ca să nu creadă că lege este lucrul, adaugă şi pricina17. Şi care e aceasta? „Ca să nu vă ispitească Satana”. Şi ca să înveţi că nu numai diavolul lucrează ceea ce ţine de adulter, a adăugat: „Din pricina neînfrânării voastre” (7, 5).
„Aceasta o spun ca îngăduinţă nu ca poruncă. Căci vreau ca toţi oamenii să fie ca şi mine” (I Corinteni 7, 6-7), în înfrânare. Aceasta o face pretutindeni când îndeamnă pentru lucruri anevoioase. Pe sine se pune în mijloc şi zice: „Fiţi următori mie” (I Corinteni 11, 1).
„Însă fiecare are darul [charisma] lui de la Dumnezeu, unul aşa, altul în alt fel” (I Corinteni 7, 7).

Pentru că i-a osândit foarte când le-a zis: „din pricina neînfrânării voastre”, iarăşi îi mângâie, adăugând: „fiecare are darul lui de la Dumnezeu”. Iar prin aceasta nu arată lămurit că virtutea nu are nevoie de sârguinţa noastră, ci ceea ce am zis: o spune ca să-i mângâie18. Căci dacă e dar [charisma] şi omul nu aduce nimic de la sine, cum adaugă: „Le spun celor necăsătoriţi şi văduvelor: bine este lor dacă rămân ca şi mine. Iar dacă nu se înfrânează, să se căsătorească” (I Corinteni 7, 8-9)? Ai văzut priceperea lui Pavel, cum şi în frânarea o arată mai bună şi nici nu îl sileşte pe cel ce nu poate, înfricoşându-1 cum că ar fi vreo greşeală [căsătoria]?

„Căci mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7, 9). A accentuat tirania poftei. Ceea ce zice, ceva de felul acesta înseamnă: „Dacă suferi multă silă şi aprindere, renunţă la osteneli şi sudori, ca nu cumva să te răstorni vreodată”19.

„Iar celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul” (l Corinteni 7, 10).
Fiindcă urma să citească olege pusă chiar de Hristos – ca bărbatul să nu-şi lase femeia în afară de pricină de desfrânare – de aceea zice „nu eu”. Căci cele spuse înainte, chiar dacă nu au fost spuse direct [de Hristos], însă şi [El] este de acord cu ele. Această [lege] însă a predanisit-o chiar El. Deci „eu” şi „nu eu” au tocmai această deosebire20. Şi ca să nu socoteşti că omeneşti sunt cele ale lui [Pavel], de aceea a adăugat: „Cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 40).

Aşadar, ce înseamnă ceea ce le-a poruncit Domnul celor căsătoriţi: „Femeia să nu se despartă de bărbat. Şi dacă chiar se desparte să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul. Şi bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11)? Fiindcă şi pentru înfrânare şi pentru alte pretexte şi micimi de suflet se întâmplă să fie dezbinări, mai bine este să nu se facă nici începutul acestora21. Dar dacă se întâmplă [asemenea necazuri în căsnicie], să rămână femeia cu bărbatul chiar dacă nu se mai împreunează; ci [să rămână] ca să nu intervină nici un alt bărbat22.

„Iar celorlalţi le spun eu, nu Domnul. Dacă un frate are femeie necredincioasă şi aceasta vrea de bună voie să locuiască cu el, să nu o lase. Şi femeia dacă are bărbat necredincios şi el vrea de bunăvoie să locuiască cu ea, să nu-l lase” (I Corinteni 7, 12-13). Căci după cum, discutând despre despărţirea de desfrânaţi, a făcut uşor acel lucru prin explicaţia care a dat-o: „dar nu cu totul de desfrânaţii acestei lumi” (I Corinteni 5, 10), aşa şi aici, s-a gândit mai înainte la o mare uşurare când a zis: „dacă o femeie are bărbat necredincios sau un bărbat o femeie necredincioasă, să nu o lase”23.

– Ce zici? Dacă e necredincios să rămână cu femeia, iar dacă e desfrânat, nu? Şi asta cu atât mai mult cu cât desfrâul este [păcat] mai mic decât necredinţa.
– Mai mic e desfrâul, însă Dumnezeu cruţă foarte pe cei ai tăi24. Aceasta o face şi în cazul jertfei, când zice: „lasă jertfa şi împacă-te cu fratele tău” (cf. Matei 5, 24). Aceasta [a făcut-o] şi în cazul celui dator cu zece mii de talanţi (cf. Matei 18,21-35). Căci şi acela, fiind dator cu zece mii de talanţi, nu a fost pedepsit, dar când a cerut o sută de dinari de la cel împreună rob cu el a fost pedepsit.

Apoi, ca să nu se teamă femeia [credincioasă] că devine necurată din pricina împreunării [cu bărbatul necredincios], zice „Căci s-a sfinţit bărbatul necredincios prin femeie şi s-a sfinţit femeia necredincioasă prin bărbat” (I Corinteni 7, 14). Iar dacă cel ce se lipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea, e lămurit că şi cea care se lipeşte de un idolatru este un singur trup cu el. Şi un singur trup este, însă nu este necurat, ci biruieşte curăţia bărbatului credincios necurătia femeii necredincioase25.

 

1 Omilia a XlX-a a Comentariului la Epistola l către Corinteni.
2  Esenţial în predică este ca omul să plece zidit. Uneori e nevoie să-l scuturi pe credincios, alteori să-l domoleşti, scopul fiind acela ca el să plece întărit şi hotărât spre a fiice cele auzite.
3 Sfântul Pavel spune ca şi bărbatul să aibă femeia lui şi femeia bărbatul ei.

4Deşi nu convine celor căsătoriţi acest adevăr, ar trebui întrebaţi pentru ce s-au căsătorit. Nu cumva a a avut şi atracţia trupească un cuvânt greu de spus? Sunt, într-adevăr, şi cazuri în care acest lucru nu a contat şi voia lui Dumnezeu arăta expres că cei doi trebuie să se căsătorească,  cum e Sfânta Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele minunat, sau cazul Sfinţii Iulian şi Vasilissa (8 ianuarie), dar, în general, trebuie să recunoaştem că hormonii adesea joacă un rol important. Dacă cei doi sunt sinceri, vor ajunge treptat la conştiinţa că esenţa relaţiei lor este unirea duhurilor şi minţilor pentru veşnicie. Unii realizează rapid această conştientizare, cum e cazul Sfinţilor Adrian şi Natalia (26 august) şi al altora, alţii, mai târziu, cum e cazul Sfinţilor Andronic şi Anastasia (9 octombrie).

5 Poate fi tradus şi „să-i dea femeii cinstea datorată”. Dar asta presupune deja o conştientizare mult mai adâncă a căsătoriei, în acest caz intră în joc nu doar elementul sexual, ci respectul adânc faţă de persoana celuilalt.

6  Preţul este ascultarea de celălalt. Faptul de a fi în acelaşi timp stăpân şi slugă reprezintă plata datoriei.

7 De remarcat totuşi că nu e vorba de abuzuri sexuale. Femeia sau bărbatul nu pot fi obiecte la discreţia sexuală a celuilalt. E vorba de o cei căsătoriţi în Biserică. Abuzurile nu le pot face decât cei din afara Bisericii sau cei care se leapădă de Biserică, prin păcatele lor. Dacă trupul meu nu e al meu, atunci înseamnă că şi eu trebuie să îmi stăpânesc pofta şi dorinţele în funcţie de starea partenerului. Nu pot fi doar stăpân al celuilalt, ci şi rob al lui. Adică nu ţin doar de mine ci şi de el.

8 Dacă cei doi duc o viaţă în Hristos, o să înţeleagă că această robie poate fi prefăcută i una duhovnicească, încât să înveţe să-şi supună în chipul cel mai adânc voinţa unul altuia. Astfel căsătoria nu este cu nimic mai prejos decât monahismul. Cei doi (sau mai mulţi, dacă sunt şi copii) învaţă o necruţătoare crucificare prin lepădarea oricărei voinţe proprii. Această luptă foarte aspră aduce o bucurie imensă şi uneşte nespus de adânc. Atunci familia devine cu adevărat Biserică în chip deplin, când cei mulţi devin de un cuget şi de o simţire prin harul Duhului Sfânt.

9 În casă nu trebuie să se facă nici cel mai mic lucru fără împreuna sfăţuire a celor doi. Şi pentru un „capăt de aţă” trebuie să se sfătuiască împreună. Adam şi Eva au căzut pentru că au lucrat de capul lor, fără ştirea unuia de celălalt.

10 Ar părea că e vorba de inegalitate şi de faptul că femeia ar fi bună doar pentru plăcerile bărbaţilor.  Feministele jubilează acuzând „misoginismul” sfinţilor. Numai că lucrurile stau puţin altfel. E vorba de o inegalitate „funcţională” nu „principială” între bărbat şi femeie. Celelalte lucruri în care bărbatul are întâietate, în ultimă instanţă, sunt subordonate trupului şi trebuinţelor proprii. Deci ele sunt de speţă mai joasă decât propriul trup (de pildă, oricine îşi va lăsa munca pentru a-şi tămădui vreo boală). Aşa încât egalitatea în cele importante surclasează inegalitatea în cele neimportante. Oare nu este nebunie, de pildă, să punem mai mult preţ pe deosebirea culorii ochilor decât pe faptul că suntem înzestraţi în comun cu raţiune? Cam aşa e cu pretinsa inegalitate dintre bărbat şi femeie. Când femeia se curăţă cât de cât de patimi, înţelege exact ce înseamnă supunerea ei şi că această supunere nu lezează nicidecum egalitatea cu bărbatul. Ea va găsi în această supunere (sau, în limbaj monahal, „ascultare”) o mare odihnă, odihnă de care sunt private mai toate femeile agitate şi mândre ale societăţii contemporane. La fel, bărbatul care trăieşte în Hristos va pricepe stăpânirea sa asupra femeii ca responsabilitate şi va fugi cât va putea, asemenea cum fugeau sfinţii de conducere şi preoţie. Când femeia şi bărbatul îşi asumă impunerea respectiv conducerea ca ascultări faţă de Hristos, Harul le dă o mare odihnă şi Unire. Dar când acestea se fac în afara lui Hristos, duc la răzvrătire. Situaţia actuală de emancipare fără înţelepciune e urmarea firească a pierderii harului. E greu de explicat omului lumesc, care are doar criterii sociologice, psihologice şi biologice, în ce constă această inegalitate şi cum trebuie fiecare să se raporteze le ea. Cert este că rodul egalităţii – mai bine zis al uniformizării fără minte – pe care o doresc cei de azi este faptul că pruncii cresc fără dragoste, pentru că mama nu mai are timp de ei, deoarece are de făcut curieră şi condiţie fizică. Vina este şi a bărbaţilor că cer femeilor să fie obiecte de satisfacere a sexului, nu mame şi soţii.

11Deci relaţiile sexuale nu sunt absolut necesare în căsătorie, dacă cei doi se hotărăsc pentru împreună nevoinţă, având ca ajutor harul dumnezeiesc.

12 Etimologic: unirea de cuget. De fapt, esenţa problemei nu este înţelegerea sexuală a celor doi, ci înţelegerea lor, armonia lor lăuntrică. Nevoinţă în căsătorie este ca cei doi să se şlefuiască până când dobândesc acelaşi cuget – cel al lui Hristos. Căci pot avea cei doi acelaşi cuget şi în satisfacerea patimilor.

13 Prin aceasta se sugerează celor căsătoriţi că postul şi rugăciunea au puterea să-i întărească în înfrânare. Dar totul ţine de voinţa lor, căci harul conlucrează cu ei. Prin aceasta cei căsătoriţi sunt ridicaţi încet-încet la sublimarea relaţiei lor, la prefacerea ei în una adânc duhovnicească. Cei doi trebuie să ajungă la conştiinţa – nu numai la cunoştinţa – că în veacul viitor nu se mai căsătoreşte nimeni şi că esenţa relaţiei lor în veacul viitor nu va avea nimic carnal.

14 O rugăciune formală nu va avea putere să-i întărească pe cei doi. De fapt, esenţa unei relaţii sexuale este dorinţa de comuniune cu o persoană, chiar dacă noi pervertim iicesl aspect fundamental. Rugăciunea este o comuniune cu Persoana deplină şi e deci infinit mai suplă şi mai complexă. Dacă omul trăieşte comuniunea cu Dumnezeu intens, nu mai are nevoie de latura sexuala, iar relaţia cu celalalt se va subţia mult. E nevoie şi de post, pentru că postul face mai transparent trupul şi pentru a exprima mişcările sufletului. Printr-un trup înduhovnicit se dezvăluie mult mai amplu o persoană decât printr-unul întunecat şi îngroşat de patimi. De pildă, chiar trupul unui dansator este capabil să exprime mult mai mult decât un trup obez; cu atât mai mult se va întâmpla aceasta când trupul se va face purtător de har. (Totuşi poate exista şi trup obez – desigur din vreo dereglare biologică, nu de pe urma lăcomiei – purtător de har sau trup paralizat purtător de har. în acest caz trupul este la fel de mult un vehicul al harului). Deci postul şi rugăciunea ridică persoana întreagă – trup şi suflet – într-un plan mai propice manifestărilor Duhului şi adânceşte uluitor de mult relaţia celor doi. Atunci gesturile trupeşti ale celor doi devin pline de har. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul se sprijină cu capul pe pieptul lui lisus la Cina cea de Taină. Între bărbaţi pătimaşi acesta ar putea fi un gest homosexual, dar toţi sfinţii au înţeles acest gest ca izvorul teologiei dumnezeiescului Ioan. În gesturile trupeşti ale Mântuitorului este prezentă întreaga lucrare a Dumnezeirii. Până la urmă trupul devine instrument al harului. Cei doi căsătoriţi pot trăi stări duhovniceşti prin gesturi trupeşti, când acestea sunt curăţite de patimă. Şi atunci relaţia celor doi devine o necontenită revărsare de inimă a unuia în altul şi o privire fără patimă a unuia faţă de altul. Dar trebuie înţeles că faptul de a fi căsătorit nu scuteşte de patimă, ci căsătoria este doar o îngăduinţă temporară a patimii, nu o cantonare în ea. Prin harul cununiei se dă posibilitatea ca cei doi să iasă din trupescul grosier. Să fim conştienţi că există desfrâu şi în căsătorie, cum adesea atenţiona părintele Arsenie Boca.

15 Sfântul Pavel spune în epistola întâi către tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta era învăţătura lui generală, nu doar cea adresată tesalonicenilor. Acest îndemn le era adresat unor oameni căsătoriţi. Dacă ar fi fost incompatibilă rugăciunea cu căsătoria, nu le-ar fi spus unor căsătoriţi să se roage neîncetat. Un anumit timp de înfrânare e însă necesar pentru cei căsătoriţi spre a gusta din dulceaţa unei rugăciuni mai îndelungate şi mai intense. De aceea e limpede de ce posturile, zilele de praznic, duminica, zilele de miercuri şi vineri sunt răstimpuri de înfrânare a soţilor. Se va spune că poate ei nu vor aceasta. Poate exista îngăduinţă de la caz la caz, însă, dacă sunt mădulare vii ale Bisericii, îşi supun cugetele şi dorinţele rânduielilor Bisericii.

16 Relaţiile sexuale nu sunt întinate şi incompatibile cu rugăciunea. Dar ele arată că omul este încă trupesc şi rugăciunea lui nu are vigoarea necesară. De aceea se recomandă înfrânarea şi nu pentru că ar fi necurate relaţiile trupeşti. În general – deşi nu e neapărat regulă – o relaţie sexuală slăbeşte tăria minţii şi ea nu se mai poate încorda în rugăciune. Ne referim la rugăciunea adâncă, nu la rostirea unor cuvinte.

17 Ideea este: „Ca să nu se creadă că cei căsătoriţi trebuie neapărat să se împreuneze. Dacă rezistă, ei pot trăi în înfrânare spre slava lui Dumnezeu. Cauza împreunării est neputinţa de a purta un război duhovnicesc, nu o lege imuabilă. Deci nu cutuma social sau alte criterii stabilesc împreunarea căsătoriţilor, ci capacitatea de a purta război duhovnicesc, sau în cazuri speciale, porunca expresă a lui Dumnezeu (cazul Sfintei Marta amintit mai sus, căreia i-a poruncit Dumnezeu să se căsătorească, deşi ea nu ar fi vrut).

18 Mulţi vor să spună că nu poţi să te înfrânezi, pentru că Dumnezeu nu îţi dă darul acesta. Şi dacă eşti chemat la căsătorie e musai să te căsătoreşti. Şi de aceea îşi întemeiază neputinţa pe harul lui Dumnezeu, însă sfântul arată că Sfântul Pavel numeşte căsători harismă nu în sensul tare, ci pentru a-i mângâia şi a nu-i deznădăjdui. E cert că pentru cel ce îşi  asumă conştient căsătoria aceasta poate să-l ducă la măsuri pe care uneori puţini călugări le au, cum sugera cuviosul Paisie Aghioritul.

19Dacă omul nu poate lupta, este mai bine să se smerească, preferând căsătoria. Dar e important să-şi vadă neputinţa, nu să învinuiască fecioria sau să încerce să apere căsătoria ca fiind p cale egală. Fiecare trebuie să înţeleagă care este calea cea mai sigură pentru sine spre mântuire. Lupta pentru mântuire nu are locul doi, ci toţi cei care ajung la final sunt câştigători ai premiului întâi, fiecare la categoria sa. Căci nici în luptele sportive nu concurează categoria muscă cu cea grea, ci medaliile se dau pe categorii de aceleaşi valoare.

20 Faptul că a fost dată direct de Hristos înseamnă că El însuşi S-a referit concret la ea (aceasta înseamnă „nu eu”). Faptul că Pavel spune ceva înseamnă că Hristos nu S-a referit concret la acel lucru, dar dacă i S-ar fi cerut părerea, ar fi spus exact ce a spus şi Pavel, căci în Pavel tot Hristos grăieşte. Deci „eu” şi „nu eu” nu înseamnă că una este inspirată – cea de la Hristos – şi una oarecum mai omenească – cea a lui Pavel -, cum adesea înţeleg unii.

21  În general, căsătoria, din cauza iubirii de sine a oamenilor, devine pricină de dezbinări, nu de unire cum îi este de fapt scopul. Pentru aceea sfântul avertizează că mai bine este să te lipseşti de ceva care ar putea produce nereguli decât să te scârbeşti după aceea de pe urma acelui lucru. În general, oamenii nu dau vina pe ei, ci pe căsătorie, pe diferite circumstanţe, şi astfel ajung să fie hulite lucrurile sfinte precum căsătoria.

22 Aici se dezvăluie caracterul foarte adânc al căsătoriei. Esenţa ei nu constă în relaţia sexuală ci într-o unire cu adâncul celuilalt. Chiar şi relaţia sexuală trebuie jertfită pentru a păstra unitatea familiei.

23  Nădejdea mântuirii soţului necredincios uşurează mult povara vieţuirii cu un necredincios. Partenerul credincios trebuie să rabde atacurile demonice venite prin soţul său care nu e conştient de ele. Prin această răbdare alungă duhurile răutăţii de la celălalt şi îi dă posibilitatea să aleagă calea credinţei. Dacă nu l-ar răbda, înseamnă că alege să-şi lase aproapele în mâna diavolului, şi prin aceasta dovedeşte că el însuşi nu este de fapt creştin adevărat.

24 Acrivia credinţei fără dragoste smerită nu face multe parale în ochii lui Dumnezeu. Dar nici faptele de dragoste fără dreapta credinţă nu sunt primite, cum e cazul sutaşului Corneliu.

25 Cazul cu unul din soţi credincios şi unul necredincios se referă la situaţia când cei doi vieţuiau împreună şi după aceea unul dintre ei a cunoscut credinţa creştină, nu la situaţia când un creştin drept slavilor se căsătoreşte cu o necreştină sau cu una de o crednţă eretică, în acest din urmă caz înseamnă că acel creştin nu este adevărat creştin, căci frumuseţea femeii sau bogăţia sau alte elemente au atârnat mai mult în inima lui decât dragostea pentru Hristos. În acest caz nu mai poate birui curăţia creştinului drept slăvitor necurătia ereticului sau necredinciosului. Se constată că, de multe ori, partenerul eretic sau necredincios îl determină pe cel credincios să renunţe la credinţa sa sau să se răcească faţă de ea. Această biruinţă a curăţiei credinciosului asupra necurăţiei necredinciosului nu
este o chestiune juridică şi formală, ci ea depinde de tăria cu care fiecare îşi trăieşte convingerea. Dacă cel necredincios este mai tare în patima lui decât soţul credincios, îl va birui pe acesta din urmă şi îl va supune patimii sale. Un caz celebru este Solomon, care a ajuns idolatru din cauza femeilor. Există desigur şi cazuri speciale când Dumnezeu blagosloveşte o relaţie între un credincios şi un necredincios sau eretic, dar aceasta se întâmplă din preştiinţa Sa că cel necredincios sau eretic se va întoarce la dreapta credinţă prin nevoinţa celui credincios. Spre exemplu, în acest sens, avem cazul Sfinţilor Nona şi Grigorie, părinţii dumnezeiescului Grigorie Teologul, însă regula Bisericii rămâne cea stabilită de canonul 72 al Sinodului VI ecumenic. Căsătoriile mixte sunt, în principiu, lepădare de Hristos. Cum pot cei doi să trăiască taina Bisericii şi a lui Hristos din momentce nu împărtăşesc taina dreptei credinţe?

va urma

Sf. Ioan Gură de Aur / Cuvântari despre viața de familie

Traducere: Pr. Marcel Hanches

Prefata: PS Lucian Lugojanu

Editura “Invierea”, 2005

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat