Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home ŞTIE DUMNEZEU

ŞTIE DUMNEZEU

ŞTIE DUMNEZEU

Vorbirea fratelui Tiriteu Ioan (Cârpeşti) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Ne simţim aşa de fericiţi într-un loc şi într-o stare ca aceasta, unde avem fericirea şi bucuria în inimile şi în sufletele noastre a unui alt prilej de felul acesta, a [sărbătoririi] unui suflet scump şi ales de Dumnezeu.

Vedem că, prin mila şi dragostea lui Dumnezeu, şi în seara aceasta avem rânduite alte bucurii şi fericiri sfinte datorită unui suflet iubit de Domnul şi ales de El, prin care a vrut să ne facă şi nouă o bucurie.

Dragii şi scumpii noştri! Suntem aşa de fericiţi lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne sunt inimile pline de bucurie. Dar ne aducem aminte că toată bucuria şi fericirea noastră, şi din seara aceasta, a fost adusă cu atâtea lacrimi şi rugăciuni de către unii care, cu zeci de ani înainte, au înălţat mâinile către Dumnezeu şi glasul lor – şi au strigat mereu şi din satul acesta.

Ne aducem aminte de fratele Savu care, acuma zeci de ani în urmă, când el a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a chemat pe nume, a ascultat. Şi de atunci s-au văzut şi paşii Domnului Iisus prin satul acesta. Bucuria noastră din seara aceasta nu ni se datorează faptelor noastre, nici ostenelilor noastre. Noi am intrat în bucuria altora şi în ostenelile altora.

Dragii noştri, ne bucurăm de sămânţa de atunci, semănată de cei dragi, de părinţii noştri scumpi sufleteşti, care au strigat către Domnul cu lacrimi şi şi-au întins mâinile. De atunci s-au pregătit bucuriile de azi. Şi ne-am bucurat de atunci mereu, [împreună] cu sufletele rămase în urma trecerii lor, cu cei care au rămas credincioşi în casa lor, în familia lor.  Şi ne bucurăm şi în seara acesta; şi nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii credincioşi care, în urma lor, au lăsat nişte copii credincioşi, ascultători. Nu putem spune nimănui îndeajuns bucuria pe care o simţim. Acei care sunt aici de faţă au părinţi în vârstă şi îşi aduc aminte de cei care s-au dus şi nu mai sunt între noi, aşa cum a fost fratele Savu, cel dintâi ostaş al Domnului din satul Vălani. Binecuvântaţi de Dumnezeu sunt aceşti părinţi. Ei se pot bucura şi odihni cu Domnul, căci şi-au făcut lucrarea încredinţată, şi-au dus până la moarte lupta cea bună.

Astăzi, când venim şi vedem ce a rămas în urmă, ne bucurăm aşa de mult. Îi mulţumim Domnului că El lucrează aşa de minunat.

Ne aducem aminte de Betania, căci şi noi am fost chemaţi de Domnul în acest loc. Pe lângă multe case am trecut în satul acesta, dar nu am fost chemaţi la nici una, ci am fost chemaţi aici, în casa aceasta, pentru că aici locuiesc nişte suflete preaiubite ale Domnului. Suflete care au dorit să vină Domnul în casa lor, care L-au chemat pe Domnul să vină în casa lor şi, împreună cu El, să fim şi noi.

Multe lucruri ni s-au spus în seara aceasta în acest loc. De aceea am vrea să le păstrăm în inima noastră, ca să putem lua învăţătură şi, prin această învăţătură, să ne apropiem cu inima tot mai mult de Dumnezeu.

Din cuvântul Evangheliei de azi, s-a citit şi mai înainte ce a făcut Mântuitorul: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi, că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi” (Lc 18, 9).

Multe pilde a spus Domnul Iisus. Şi prin toate a căutat să aducă învăţătura cea nouă, Cuvântul Adevărului lui Dumnezeu şi lumină pentru toţi oamenii. Trebuia să mai spună şi această pildă, pentru că de atâtea ori a mai spus multe pilde care nu au fost înţelese de unii oameni care şi ei se adunau şi veneau lângă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi pentru unii dintre ei a trebuit să mai spună şi pilda aceasta, despre „cei doi oameni care s-au suit la templu să se roage” (Lc 18, 10). Te bucuri aşa de mult când auzi că se mai suie şi altcineva la templu să se roage. Că sunt atâţia care se coboară, în multe locuri, la multe primejdii şi la multe lucruri rele. Dar când auzi că se mai suie cineva la templu ca să se roage, ţi se umple inima de bucurie.

În multe locuri în Cuvântul lui Dumnezeu se spune despre doi: doi oameni vor fi la câmp… doi vor fi într-un pat… două vor fi la moară… Acuma doi s-au suit la templu.

Dar peste tot se spune despre cei doi că „Unul va fi luat şi altul va fi lăsat”, pentru că unul va fi găsit într-un fel, iar celălalt în alt fel.

Dintre cei care vor fi la câmp, unul va fi luat, altul lăsat.

Dintre cele care vor fi la moară, una va fi luată, alta va fi lăsată…

Dintre cei care vor fi într-un pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat…

De ce oare unii sunt într-un fel, iar alţii în alt fel? Dintre cei doi care s-au suit la templu, unul a venit cu un gând, iar celălalt cu un alt gând şi cu o altă părere. Unul se lăuda înaintea lui Dumnezeu cu faptele sale şi-I spunea trufaş tot ce a făcut el. Altul a venit să-I ceară lui Dumnezeu iertare: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”.

„A mai spus şi pilda aceasta”… Oare pentru cine a mai spus-o Domnul Iisus? „Pentru unii care se încred în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi.”

Pentru acei „unii” a fost spusă pilda aceasta. Nu a fost spusă pentru mulţi, ci pentru „acei care se încred că sunt neprihăniţi”. Hai să ne cercetăm şi noi inimile în faţa Cuvântului lui Dumnezeu: nu cumva să ne încredem şi noi că suntem neprihăniţi şi să-i dispreţuim pe alţii – nu cumva! – în gândul nostru, în inima noastră. Poate noi n-am spus niciodată în rugăciunile noastre că suntem aşa, că am făcut cutare şi cutare, că am postit, am dat zeciuială, am ajutat pe văduve şi pe orfani… Noi poate nu am zis.

Dar nu ne-am gândit oare niciodată că noi suntem mai buni decât ceilalţi? Nu ne-am gândit oare niciodată că noi am făcut mai mult bine decât altul? Nu ne-am gândit oare niciodată că noi suntem mai credincioşi ca ceilalţi? Şi prin gândul nostru aşa s-a scurs spre inima noastră acele lucruri care au putut să ne întineze inima, gândindu-ne şi socotindu-ne singuri deasupra altora, mai deosebiţi ca alţii.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că „nici unul nu e bun, nici unul măcar”.

Mila şi dragostea lui Dumnezeu s-au arătat faţă de noi în chip aşa de minunat şi Dumnezeu ne-a pus deoparte pentru El, ca să-şi facă lucrarea prin viaţa noastră. Dar cine suntem noi? Că nici noi nu am fost mai buni decât ceilalţi şi totuşi Dumnezeu ne-a ales. Nu am fost cu nimic mai buni, dar, în planul Lui, El Şi-a întins Mâna după noi şi a început lucrarea sfântă prin noi şi cu noi. Aceasta însă nu a depins de noi, nici că am fost mai buni, nici că am fost mai credincioşi. Ci pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a arătat faţă de noi şi pentru că în sufletele noastre s-a mai găsit o scânteie pe care s-o poată aprinde.

El a pus apoi credinţa în inima noastră.

El a pus puterea în viaţa noastră.

El a pus râvna şi dorinţa în sufletul nostru, ca să umblăm după cele de sus. Totul a venit de la El.

Noi nu am avut nimic bun în noi, ci doar am primit să se facă voia lui Dumnezeu în inimile noastre. Să ajungem şi noi să voim cum voieşte Dumnezeu, ca să se poată uni voinţa noastră cu Voinţa lui Dumnezeu şi planurile noastre cu planurile Lui, şi gândurile noastre cu gândurile Lui – ca să-Şi poată Dumnezeu face lucrarea şi prin viaţa noastră.

Aşa au fost cei dintâi creştini! Aşa au fost părinţii noştri credincioşi. Ei au lăsat să lucreze Dumnezeu; şi lucrarea Lui s-a dus înainte, de a ajuns până la noi.

Dar nu am vrea, iubiţilor, ca azi această Lucrare sfântă să fie vorbită de rău din pricina noastră sau din pricina purtării noastre necuviincioase. N-am vrea să spunem numai cu gura aici aceste lucruri, iar cu viaţa să le facem altfel, în alt fel. Ci am vrea să se potrivească ceea ce spunem cu ceea ce trăim şi cu ceea ce facem. Căci numai aşa va fi ascultat sfatul şi cuvântul pe care îl spunem din partea lui Dumnezeu, dacă se va vedea şi trăirea Cuvântului Sfânt aşa cum îl spunem cu gura.

Mi-aduc aminte de două surori credincioase care stăteau în aceeaşi casă. Şi ele se duceau întotdeauna la templu, la biserică. Şi aşa s-au hotărât să cumpere amândouă doi saci de făină, să facă prescuri, să ducă şi ele daruri la biserică, aşa cum e obiceiul.

Dar una dintre ele, de câte ori lua făină să facă prescurile, lua făina din sacul celeilalte. Şi aşa făcea în fiecare duminică. Ea făcea şi voia să ducă, pentru ca să vadă cei din biserică cum caută ea totdeauna să facă şi să ducă şi că ea are dragoste mare faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Dar ducea făina tot din sacul celeilalte, până când odată a ajuns preotul să spună în biserică, în faţa poporului, dând laude acelei femei, cum că ea mereu aduce daruri la altar şi că niciodată nu lasă să fie lipsită Casa lui Dumnezeu de daruri; şi vrea ca, prin munca şi osteneala ei, să se poată aduce la îndeplinire slujba lui Dumnezeu în biserică.

Dar cealaltă femeie, care ştia, zicea în inima ei: „Ştie Dumnezeu din al cui sac a fost făina!”.

Dragii şi scumpii noştri! Ştie Dumnezeu!… Nu-i nevoie să mai ştie şi oamenii. Lasă ca să ştie Dumnezeu din al cui sac a fost luată făina, a cui e osteneala, a cui e munca, a cui e truda în tot ceea ce s-a făcut.

Poate că şi în viaţa noastră, de multe ori se văd lucruri frumoase… Dar ştie Dumnezeu din al cui „sac a fost luată făina”. El ştie a cui a fost oboseala, a cui a fost truda, a cui a fost munca, a cui a fost sudoarea.

Am vrea ca întotdeauna să recunoaştem în faţa Cuvântului lui Dumnezeu [puţinul făcut], precum a recunoscut acel vameş când a auzit cât bine a făcut fariseul. Într-adevăr, omul acela, fariseul, a făcut. El nu a spus ceea ce nu a făcut, ci a spus numai ceea ce a făcut… Dar nu avea dreptul să se laude în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ştie oare ce facem noi? Nu ştie El oare postul nostru? Nu ştie oare ajutorul nostru către ceilalţi? Dacă am ajutat pe cineva sau dacă am făcut un bine cuiva, trebuie oare să spunem şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa oamenilor tot ceea ce am făcut? Trebuie să ne lăudăm?

O, ce bine-i atunci când nu ştie stânga ce face dreapta! Ce bine-i atunci când nu ştie nici un om, când nu ştie nimeni! Lasă că ştie Dumnezeu! Noi să fim întotdeauna fericiţi când vedem că din munca sau din truda, sau din osteneala noastră s-a adus un folos pentru Domnul sau pentru ai Lui.

Va veni odată ziua când se vor vedea faptele tuturor şi ostenelile tuturor. La fiecare om în parte. Şi atunci fiecare îşi va lua răsplata şi pentru ce nu s-a ştiut până atunci. Atunci despre mulţi se va spune: „Doamne, dar niciodată nu am ştiut, niciodată nu am văzut că sora asta sau că fratele ăsta a făcut aşa ceva… Şi acum uite unde a ajuns!…”

Nimeni nu a ştiut… Noi credeam despre alţii că sunt aşa şi aşa de buni, că au făcut aşa şi aşa; dar nu am ştiut nimic despre munca, despre truda, despre osteneala acelora care  făceau în tăcere, în ascuns, ca să-i vadă numai Dumnezeu şi ca să nu se laude înaintea oamenilor.

Facă bunul Dumnezeu ca în seara aceasta să învăţăm mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne dăm seama de tot ceea ce Dumnezeu ne învaţă şi ne sfătuieşte, ca să luăm învăţătura şi sfaturile lui din acest Cuvânt Sfânt, până când îl mai avem. Că va veni odată o zi când vom dori – sau o seară ca şi seara aceasta – când am mai dori să mai ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi nu vom mai putea… Am vrea să ne mai vedem aşa împreună, ca în seara aceasta, şi nu vom mai putea.

Dacă azi nu ştim să preţuim aceste clipe, seara aceasta, cuvântul pe care ni‑l aduce Dumnezeu, va veni şi vremea când nu vom mai avea belşugul, căci va fi vremea lipsurilor. Dar atunci va fi prea târziu pentru cei ce au tot amânat.

Ce puţini ştim să preţuim ceea ce Dumnezeu ne dă azi! Mulţi îşi dau seama numai după ce şi-au pierdut comoara sfântă; dar, vai, e prea târziu atunci!

Să binecuvânteze Dumnezeu părinţii credincioşi, care caută să-şi aducă copiii în faţa lui Dumnezeu întotdeauna!

Să-i binecuvânteze Dumnezeu şi pe copiii ascultători de părinţii lor în ceea ce Dumnezeu i-a sfătuit şi i-a învăţat. Căci numai acei părinţi care vin cu copiii lor împreună aduc cinstirea şi lauda lor şi a vieţii lor lui Dumnezeu.

Să facă Domnul ca şi pe mai departe, în orice zi şi în orice clipă, să poată fi chemat Numele Domnului şi să se vadă şi în urma acestor părinţi roadele sfinte, aşa cum s-au văzut în urma celor de demult, în urma părinţilor duhovniceşti care au lăsat în urma lor sămânţa aceasta semănată ce creşte mereu şi aduce rodul său. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, 2 vol.

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat