Vorbirea fratelui Dan Cioarcă (Valea Dâljii)
de la nunta de la Simeria – iunie 1978 (?)
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Nuntă s-a făcut în Cana Galileii şi era şi Mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Domnul Iisus cu ucenicii Săi.
Slăvit să fie Domnul că mama tinerilor noştri este aici. Ştiţi bine că ea L-a chemat şi pe Domnul, şi pe noi, pe ucenicii Lui. Şi, într-adevăr, Domnul să ne facă să fim cu adevărat ucenicii Lui. (…)
Fraţilor, cu ajutorul Domnului (n-aş vrea să fiu lung), totuşi aş vrea să citesc ceva din Cuvântul lui Dumnezeu, din Cartea Faceri, vreo patru versete; şi din Evanghelia după Ioan 16, 5 şi 6.
Şi încep cu Cartea Facerii, capitolul 6, versetul 1, unde spune aşa: „Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor sunt frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales”. Şi, cu asta, s-au stricat toţi oamenii. Dumnezeu, văzând lucrul acesta S-a mâhnit în Duhul Lui şi a spus: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne neputincioasă. (…) Toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (…) Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, (…) căci îmi pare rău că l-am făcut”.
Fraţilor şi surorilor, îl face Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa, dar a ajuns să simtă şi să spună: „Îmi pare rău că l-am făcut”. Pentru ce motiv a spus că-I pare rău că l-a făcut? Din cauză că n-a ascultat. Despre copiii noştri spune lumea: „Uite, seamănă cu taică-său”; sau: „seamănă cu maică-sa”. Dar de câte ori poate şi eu, poate şi frăţiile voastre aţi spus [despre cei care nu ascultă]: „O, mai bine să nu te fi avut!”. Dacă n-ai spus, poate că ai să spui. Dumnezeu să ne ajute să nu spunem aşa cuvinte şi copiii să fie ascultători de părinţi; şi părinţii să nu-i întărâte.
Deci, fraţilor şi surorilor, din cauza amestecăturii, oamenii s-au stricat. Însă n-au fost toţi oameni răi şi nu vor fi. De la început au fost oameni buni şi oameni răi şi vor fi până la sfârşitul veacurilor.
Ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că părintele nostru Avraam, când a fost bătrân, l-a chemat pe cel mai vechi dintre servitorii lui, pe Eleazar, şi i‑a spus aşa:
– Pune-ţi mâna sub coapsa mea şi jură-mi că nu vei lua nevastă pentru fiul meu Isaac dintre fetele canaaniţilor în mijlocul cărora locuiesc. Te vei duce în ţara părinţilor mei şi de acolo vei lua nevastă pentru fiul meu Isaac.
Şi servitorul spune:
– Dar dacă fata nu va vrea să vină? Va trebui să-l duc pe fiul tău acolo?
– Nu! Să nu cumva să-l duci acolo! Dumnezeu va trimite pe îngerul Său, îţi va da izbândă în călătorie şi fata va veni. Dacă nu va veni, vei fi dezlegat de jurământul pe care mi l-ai făcut.
Iubiţii mei fraţi! Şi noi am făcut un legământ cu Dumnezeu! Şi numai aşa suntem dezlegaţi de legământul pe care l-am făcut, dacă Dumnezeu nu Se va ţine de promisiune, ceea ce ar fi cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă. Căci noi am făcut legământ cu Dumnezeu, nu cu un om. Domnul să ne ajute să-l păstrăm în curăţie! Şi îngerul Lui va tăbărî în jurul celor ce-L iubesc pe El, aşa cum a călătorit cu Eleazar. Şi, pentru aceasta, avem în faţa noastră o pildă vie, pe tinerii noştri scumpi care nu au căutat să se amestece cu lumea, ci, din Lucrarea lui Dumnezeu, prin îndemnul părinţilor (pentru care ne rugăm ca Dumnezeu să-i binecuvânteze, cum a spus Avraam), din Lucrarea aceasta [au căutat] să-şi ia soţi unii altora.
I-a spus Avraam lui Eleazar: „Să nu-l duci pe fiul meu acolo”. Să nu te mai duci, fratele meu şi sora mea, nu te mai întoarce în lume. „Păstrează-ţi viaţa, îi spune Dumnezeu lui Lot, fără să te uiţi înapoi”. Domnul să ne ajute: înainte şi numai înainte să ne uităm şi numai înainte să mergem. Şi tineretul să ia pildă de la scumpii noştri tineri, în bucuria cărora ne bucurăm.
Fraţilor, aş vrea să fiu cât mai scurt, dar totuşi aş avea două versete din Evanghelia după Ioan capitolul 16, versetele 5 şi 6. Spune Domnul Iisus: „Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni din voi nu Mă întreabă: «Unde Te duci?».
Adevărata dragoste caută cea mai adâncă părtăşie. Ea nici nu poate să trăiască fără cealaltă, [fără ceea ce iubeşte]. Mereu voieşte să întrebe, să i se spună şi să fie întrebată. Atâta timp cât există dragoste între soţ şi soţia lui, câte nu se întreabă şi câte nu-şi spun unul celuilalt! Toată ziua vorbesc şi toată ziua se întreabă. Când [apare] tăcerea între ei, e semn dureros. Înseamnă că în inima unuia sau a amândurora a intrat răceala sau îngheţul. Ce tristeţe apasă adesea pe inimile acelora care nu-şi mai pot spune şi nu se mai pot întreba nimic unul pe celălalt…
Să luăm pildă din dragostea copiilor mici faţă de taţii şi mamele lor. Până e copilul mic, toată ziua vorbeşte, toată ziua întreabă, tot ce gândeşte spune şi tot ce vede întreabă. Ca o păsărică într-o zi călduţă de primăvară, nu-i mai tace guriţa mică: tot întreabă şi tot vorbeşte. Ca nişte picuri de miere sunt cuvintele drăgălaşe ale copilului pe inima părintească, ce ar săruta de mii de ori această guriţă şi nu s-ar mai sătura niciodată de acele ciripiri îngereşti, ca cel mai frumos cântec din lume.
Dar cu părere de rău [vedem] (fraţii mei tineri şi chiar şi cei bătrâni) că dragostea aceasta ţine numai până la câţiva anişori, cea mai vie iubire. Vin anii când tinerii găsesc alte plăceri şi încep să-şi găsească alte [apropieri], afară de cele părinteşti. Şi încep să vorbească tot mai puţin şi tot mai rar cu părinţii lor. Până când vin zile când pot sta tata şi mama zile întregi – şi cei mai mulţi stau şi azi – cu copilul în aceeaşi casă, ca măcar să le mai spună sau să-i mai întrebe ceva. Cine ar putea măsura atunci acea durere părintească? Îşi va aduce aminte [părintele] de dragostea copilului din copilăria lui şi va plânge în singurătatea sa. Poate copilul să-i dea o haină cât de groasă, o pâine cât de mare (deşi găseşti copii care nu mai au [nici] măcar această grijă). Părintele se va simţi tot mai trist şi tot mai străin, ca într-o închisoare de gheaţă, în casa caldă a propriului său fiu.
Dragii mei tineri! Şi voi sunteţi acuma mari. Poate şi voi aveţi un tată bătrân sau o mamă bolnavă. Poate-i îngrijeşti în condiţii omeneşti pe părinţii tăi, dacă eşti om. Sau, dacă eşti fiară sau demon, nici nu-ţi pasă sau chiar ţi-e şi ruşine de părinţii tăi. Dar chiar om să fii şi cu conştiinţă omenească să-i îngrijeşti pe părinţii tăi, nu uita că ei au nevoie nu numai de pâinea ta, nu numai de banii tăi, nu numai de hainele tale. Au nevoie de tine. Caută şi fă-ţi timp, măcar din când în când, să stai de vorbă cu ei, spunându-le ceva şi întrebându-i ceva cu un cuvânt iubitor. Aceasta-i va face fericiţi. Şi nu numai pe ei, ci, mai ales, pe tine.
Soţule şi soţie (mă adresez tinerilor noştri, cât şi la toţi ceilalţi)! Voi aveţi nevoie unul de dragostea celuilalt mai mult decât de bani; mai mult decât de hainele astea la modă. Iubiţi-vă cu căldură neschimbată unul pe celălalt. Soţule, iubeşte-ţi soţia aşa cum e ea: frumoasă, mai puţin frumoasă; deşteaptă, mai puţin deşteaptă. Iar tu, soţie, iubeşte-ţi soţul aşa cum este el: frumos, mai puţin frumos; deştept, mai puţin deştept. Până când, prin iubire, vă veţi ajuta să ajungeţi aşa cum trebuie să fiţi. Căci şi Hristos ne-a iubit aşa cum eram. Vorbiţi întreolaltă. Nu ţineţi necaz. „Nu lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră”, spune Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu daţi prilej diavolului.
Domnul să ne ajute la aceasta şi pe tineri, şi pe bătrâni. Aşa să fim cu toţii.
Fraţilor, să trecem la versetul 6. În versetul 6, spune: „Întristarea v-a umplut inima”. Le spune Domnul Iisus învăţăceilor: „Pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima”. Ce grea este o inimă plină de întristare… O inimă plină de întristare, fraţii mei şi surorile mele, poate să plângă chiar şi în mijlocul râsului, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, să nu vi se umple inima numai de apa tulbure a întristării. Nu te întrista de cel ce spune adevărul din partea lui Dumnezeu. Întristarea din partea lui Dumnezeu ţine o clipă, dar bucuria ţine veşnic. Iar [bucuria] din partea minciunii, din partea lui satana, ţine, tot aşa, o clipă; dar veşnică este osânda.
Deci, nu te despărţi, fratele meu, de Domnul Iisus. Nu te despărţi. E bine ca totdeauna să spui adevărul oricui, chiar dacă aceasta îl întristează pentru o clipă, decât, lăsându-l în necunoştinţă, să fie amăgit mai rău. Sau, şi mai rău, să-l mângâi cu nădejdi înşelătoare. „Spune adevărul totdeauna din inimă”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Fraţii mei şi surorile mele, n-aş vrea să fiu lung, pentru că sunt mulţi fraţi şi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel”. Poate şi eu am avut o dorinţă, să vin de-acolo de la munte, ca să spun ceva. N-am cuvinte [alese], n-am nici pregătire, pentru că meseria mea, dacă e s-o spun… eu sunt cioban. Slăvit să fie Domnul că, în starea aceasta, îmi dă putere. Că aşa au fost şi înaintaşii, mulţi, şi au putut să facă voia lui Dumnezeu.
Deci, inimile să nu ni se umple de apa tulbure a întristării. Să mai rămână în inima noastră un locuşor şi pentru bucurie şi pentru nădejde, cum era în inima psalmistului lui Dumnezeu când spune: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, înăuntrul meu şi gemi? Nădăjduieşte în Domnul că iarăşi Îl voi lăuda. El e Dumnezeul meu şi mântuirea mea” (Ps 42, 11). Domnul să ne ajute ca, în inimile noastre, să rămână loc şi de-o bucurie, şi de-o nădejde cât vom fi pe pământul acesta. Căci după aceea, bucuria aceasta de-o clipă va fi veşnică.
Mă întorc puţin către tinerii noştri, pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i binecuvânteze; atât pe ei, cât şi pe părinţii lor. Frate tânăr mire, să nu crezi că jugul pe care l-ai avut până acum de-acum încolo va fi mai uşor. La sarcina pe care ai avut-o până acuma ai să mai duci încă o jumătate, pentru că surioara mireasă are şi ea o sarcină – şi femeia este socotită pe pământ ca un vas mai slab. Domnul să vă ajute ca, în colaborare amândoi, să vă duceţi sarcina şi jugul până la sfârşitul vieţii. „Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup să locuiască din belşug în inimile voastre” şi în inimile noastre, la toţi. „Dumnezeu să vă sfinţească pe deplin şi duhul vostru, şi sufletul vostru, şi trupul vostru (şi ale tuturor), să fie păzite întregi, până la venirea Domnului”.
Hristos să facă lucrul acesta!
Aş mai avea o poezie, dacă-mi îngăduiţi.
Până când rămân părinţii
credincioşi, cu suflet tare,
e-o nădejde şi de fiii
cei căzuţi în neascultare;
dar când şi părinţii caută
căile deşertăciunii,
învoind nelegiuirea,
– nu-i nădejde de nici unii.
Preţuiţi pe credincioşii
ce vi-s fraţi, părinţi şi soţi,
cât i-aveţi, mai e-o nădejde;
când nu-s ei, e vai de toţi.
Până soţul bun rămâne
credincios şi-n suferinţă,
e-o nădejde şi de soţul
cel căzut în necredinţă;
dar când soţul bun slăbeşte,
întinându-se-mpreună,
pentru amândoi se pierde
orişice nădejde bună.
Până când mai este unul
credincios într-o cetate,
e-o nădejde că pedeapsa
de la toţi se va abate;
dar când nu mai este nimeni
mâinile spre Cer să-şi ţină,
cine-i mai opreşte focul
şi blestemul să nu-i vină?
Slăvit să fie Domnul!
Domnul să ne binecuvânteze!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5
