Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Ultimele zile şi moartea profetului – 10-12 Februarie 1938

Ultimele zile şi moartea profetului – 10-12 Februarie 1938

Ultimele zile şi moartea profetului – 10-12 Februarie 1938

„Dintre cele şapte operaţii ale Părintelui Iosif, ultimele două, făcute în 1937, nu s-au mai închis. Până la moartea sa, cei doi fraţi, Popovici şi Opriş, care lucrau la administraţia şi librăria Oastei, îngrijeau zilnic de pansarea rănilor sale deschise şi sângerânde, înfăşurându-l cu vată, cu multă, multă vată. Era într-adevăr nevoie de aceasta, fiindcă sângele se prelingea permanent şi puroiul supura continuu din aceste răni nespus de dureroase şi de grele. La toate acestea, se adăugau acum şi noile eforturi cerute de munca grea a întocmirii foii. Numerele de Crăciun şi de Anul Nou trebuia să apară totdeauna într-un număr sporit de pagini şi cu un conţinut deosebit de frumos. Aceasta cerea o muncă uriaşă, în care părintele aducea partea cea mai mare şi mai grea. Dar o făcea cu toată pasiunea sufletului său care părea că se întăreşte şi creşte cu atât mai mare cu cât trupul slăbea şi se împuţina din zi în zi. În ianuarie, temperatura începu să crească şi durerile, la fel. Patul părintelui era la etajul redacţiei, într-o cameră în care intrai dintr-un antreu în care era patul lui Tit. Din camera părintelui se intra în camera unde dormeam noi, fratele Marini şi eu. Aşa că toţi trei eram noaptea aproape de pă¬rintele. Prin uşile subţiri auzeam toată noaptea frământările lui în pat şi inima ne tremura şi ne durea pentru el. Temperatura începea să se menţină foarte ridicată, şi pentru durerile tot mai mari se cereau tot mai multe calmante.

Printre ultimii vizitatori ai Părintelui Iosif fusese şi preotul Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care-i rămăsese, aşa mai în ascuns, prieten şi apropiat. Acest suflet de om bun venea din când în când pe la părintele şi sta lângă patul său, vorbindu-i prietenos şi compătimitor. El i a şi împlinit, cu câteva zile înainte de moarte, cele rânduite pentru ultima mărturisire şi împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Cu ocazia aceea, pentru a folosi şi ultimul prilej din viaţa aceasta pentru împăcare, Părintele Iosif i-a trimis mitropolitului Bălan prin preotul Aurel Nanu cea din urmă smerită şi duioasă cerere de iertare şi împăcare. Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună mitropolitului acest lucru, fie mai degrabă că mitropolitul a rămas până la capăt împietrit, nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare…

Mai departe, voi consemna tot ce se va întâmpla, pe zile:

Joi, 10 februarie 1938 Azi-noapte n-am dormit aproape deloc nici unii ai casei, deşi eram cu toţii foarte obosiţi. Starea grea în care se găsea părintele ne îndurera şi ne îngrijora pe toţi. Camera lui de dormit era la etajul de sus al casei din Aleea Filosofilor, 18, deasupra redacţiei. Librăria şi compactoria se găseau la subsol. Înainte de a intra în camera părintelui, deasupra scărilor interioare, era un mic antreu în care – după cum am mai spus – era patul lui Tit. Iar din camera părintelui se intra, la dreapta, în camera unde dormeam noi, cei doi: fratele Marini şi eu. Ca să nu-l prea deranjăm pe părintele bolnav cu trecerile noastre prin faţa patului său, întinsesem un paravan de pânză albă. Pe lângă acest paravan păşeam întotdeauna încet şi cu mare băgare de seamă, înăuntru sau în afară… Se vedea bine că sfârşitul este foarte aproape. Durerile îi sunt neobişnuit de mari. Doctorul Manta, pe care l-am chemat la patul părintelui şi care este un vechi şi bun cunoscut al său, îl consultă, clatină cu întristare din cap. Spune că ar fi nevoie de o nouă operaţie, a opta… Dar este imposibil, constată el. Nu mai rezistă. Depinde de inimă – şi inima este foarte slăbită…

Vineri, 11 februarie 1938 Nici noaptea aceasta n-am putut dormi aproape deloc. Suntem cu toţii foarte întristaţi din cauza stării părintelui nostru atât de slăbit şi de suferind. Din camera unde dorm cu fratele Marini, aud bine adeseori gemetele reţinute ale bolnavului nostru sfânt. Şi de fiecare dată aceste gemete îmi străpung inima de durere. De câteva ori Titus intrase la el să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant. Dimineaţa a sosit mai liniştită. Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din când în când suiam încet până la uşa întredeschisă, unde ascultam răsuflarea sa de după paravanul din faţa patului său. Pe la amiază, a luat ceva din mâncarea pe care i-o adusese sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. Spre seară, noi, cei trei: Titus, Marini şi eu, ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur. – Vom face toţi trei de pază, cu schimbul, lângă el, începând de acum şi până dimineaţă, zise Titus. Care să facem primul? – Fac eu primul, răspunsei eu. – Pe urmă mă scoli pe mine, zise Tit. – Iar frăţia ta mă scoli pe mine, zise fratele Marini. – Bine. De cum se apropie seara, mă aşezai pe scaun lângă patul părintelui, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale tâlcuri. Luai Biblia lui să citesc. Începu să se întunece. Era februarie şi noaptea venea repede, căci cerul era înnorat. Încă nu ninsese deloc, dar era un aer moale, prevestitor de zăpadă. Părintele deschise ochii, mă privi blând şi zise: – Ce faci? – Cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai eu. Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise: – Acum mă simt mai bine. După somn totdeauna inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage, singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Dar acum şi inima mi-a slă¬bit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate! Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând: – Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu. Dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet. – De acum mi-a mai rămas doar puţin să vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Dumnezeului Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge… Se opri un timp, apoi, clătinând din cap, zise: – Dar mi se pare că de acum încolo vremea adevărului s-a cam dus… – De ce spuneţi asta, părinte? – Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura. Să fii cu luare aminte bine la ceea ce îţi spun. Se opri iar. Stătu să odihnească un timp, apoi începu rar şi încet: – Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, cum spunea Mântuitorul, pentru că faptele lor erau rele.

Glasul îi era profund profetic. Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o chiar de la început cu drag, dar mai-marii Bisericii şi ai poporului au respins-o de la început. Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le o ia. Iar, drept pedeapsă, să vină peste popor necazuri, iar peste Biserică lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, precum este scris, Dumnezeu le poate trimite lucrări de rătăcire. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi. După cum înştiinţează Cuvântul Sfânt, prin Apostolul Pavel, la Tesaloniceni… Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare este răspunderea lor! Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să-I mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu, că El nouă ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă, de limpede şi de dulce… Dar dacă vreodată şi fraţii ostaşi se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci se poate ca Domnul, drept pedeapsă şi pentru ei, să le ia această Lucrare şi să-i lase fără ea. Ca să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare… Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestor respingeri. Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu înţelesese Voia lui Dumnezeu şi vremea cercetării Sale, iar Mântuitorul îi profeţise nimicirea apropiată şi de ne¬înlăturat. Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru astăzi pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu.

Tăcu… În cameră se lăsase de mult întunericul. Stăteam aşa şi nici nu simţeam nevoia de lampă. – Aprinde lumina, îmi zise după un timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai. Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Mă uitai atent la el. Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era, adânc, şi duioşie, şi milă. – Dragă Dorz, şopti el apoi rar şi mişcat. După mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, cu lanţuri şi necazuri, ca să se împlinească tot ce este scris. Dar voi să nu vă temeţi, nici să nu vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Oastei Sale, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru Iisus Hristos, în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul Care a fost cu mine va fi şi cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. El este Veşnicul Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus Biruitorul. Cu El să fiţi siguri că Lucrarea Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând. Să muriţi şi voi crezând în biruinţa lui Hristos aşa cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El… Întinse mâna spre mine să mă atingă. Îi luai mânuţa albă şi slabă şi mi-o apăsai pe buze, plângând. Apoi o du¬sei moale şi încet sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui. – Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă vie cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă să ne întâlnim cu toţii mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul nostru Preaiubit în Canaanul Său cel ceresc. …Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor şi Răscumpărător, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza evanghelică a Oastei şi a Bisericii vii. Să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos. …Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne va face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii voştri ţintă la Iisus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei şi biruinţei noastre…

Tăcu din nou. Mă miram de unde are acum atâta putere să vorbească, din cât de slăbit era… Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească şi îmi era teamă şi milă de efortul pe care îl făcea. Dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte… Şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc…”

– Ce mulţime eram cândva, şi câţi s-au dus!… Unde s-au dus acum cei mari şi lăudaţi care promiteau că vor fi statornici lângă mine până la moarte? Au trecut cu toţii în tabăra celor care aruncă în noi cu pietrele ucigaşe, ei, cei cărora le-am făcut atâta bine în Hristos. Cu mine vor sfârşi în curând, fiindcă toate au un sfârşit. Dar, dacă şi pe voi cei ce rămâneţi vă vor omorî, s-ar putea ca să nu le mai fie trimişi alţii… Apoi le vor fi date ca pedeapsă numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători… Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp urmă: – Dar Dumnezeu este nespus de bun. El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu. Chiar şi pentru cei mai împietriţi. O, cât de nemărginit de bun este Dumnezeu! Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea. – Nu mai vreţi puţin ceai, părinte? zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai după reşoul care ardea. Să-l încălzesc puţin!… – Nu! – Nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind… Scoase din nou mâna, făcu un semn obosit care părea a spune: De acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse iarăşi spre mine. Îi luai din nou mânuţa între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit. Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile… O, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând… Care a scris neobosită atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic… Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi… Care mi-a făcut atât de mult bine mie şi altora… O, inimioara aceasta pe care o simt că bate tot mai încet!… Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată… care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece. Îmi apăsai din nou încet şi moale buzele mele peste ea. Şi apoi o dusei iarăşi uşor şi îndurerat sub pătura caldă. …Era târziu şi era peste tot o tăcere desăvârşită. Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă. Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu doarme. Cred că nici Marini nu doarme. Mă uitai la faţa lui care era mai palidă şi mai uscată ca oricând. Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum, iată ce liniştit odihneşte, de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său. Mă uitai din nou… Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră. – Fereastra! zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra, ca să vină aer proaspăt… În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa în clipa morţii ei, că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt… Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi clipa aceea de atunci: între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, deşi la depărtări de ani şi de distanţe, sunt atât de tainice potriviri. Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros… După ce se aerisi puţin, strânsei iarăşi încet aripile ferestrei la un loc, spre a nu se face frig. Iarăşi crezui c-a adormit, dar iarăşi deschise ochii. – Acum, te rog, lasă-mă singur, îmi şopti stins. Vreau să rămân singur! Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las dacă mi-a cerut asta? Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou c a adormit. Dar îmi zise: – Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu… Glasul îi era stins, dar plin de o milă rugătoare. – Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn. Vreau să stau aici. – Nu mai am nevoie de nimic! – Nu vi-e frig, părinte? încercai eu, ca să am motiv să i pipăi mâinile. – Acum nu mi-e nimic! şopti… Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau de foarte departe, şoptind ca o liniştire şi ca un îndemn să plec: – Slăvit să fie Domnul!

Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind… Şoptii şi eu îndurerat: „Slăvit să fie Domnul“ şi trecui dincolo, în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi: – Ce este? – Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche (la ureche, pentru că fratele Marini nu prea auzea bine…). Dar este foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare? – Să-l sculăm şi pe Tit, zise el. – Mă duc să-l scol, să vedem ce facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după medic. Trecui din nou uşor în camera părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză albă din faţa patului său, ieşii la Titus. Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor. – Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc, ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după medic? – Am auzit totul, zise Tit. Mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur. Uşa lui fusese întredeschisă şi el ascultase treaz. Stăturăm tăcuţi şi ascultarăm spre uşă… Nu se mai auzi nimic. – Vino să mergem lângă paravan, să auzim mai bine! Păşirăm amândoi încet, el înainte, eu după el, şi ascultarăm la paravanul subţire de lângă pat. – Nu se aude nici o respiraţie! Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte şi celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă: – E cald, zise el, la frunte. Iar apoi, la inimă, înspăimântat: – Nu mai bate! Îl strigarăm pe fratele Marini. Îi strigarăm lui: – Părinte, părinte!… Îi mişcarăm capul şi mâinile. Nimic! Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi mai îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele. Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător mi s ar fi prăbuşit şi aş fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele furtuni şi mai ucigaşe primejdii… Era ora unu şi jumătate în noaptea spre dimineaţa zilei de sâmbătă, 12 februarie 1938. Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare. Sau ca o mângâiere.

Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm ca o corabie care luptase o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unor vrăjmaşe furtuni. Iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrenţuită, dar biruitoare, în Portul liniştit şi mântuitor! Din pricină că îi eram atât de aproape, nu-i puteam vedea întreaga şi adevărata lui măreţie… De ce oare a vrut el să rămână chiar singur în ultima lui clipă? Nu ştiu! Poate pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor Iisus să-i fie deplin slobodă, iar prezenţa mea ar fi stingherit această sfântă intimitate… Poate pentru că mila şi iubirea noastră, ale celor pe care ne lăsa aici, îi deveniseră prea grele. Poate pentru că trebuia neapărat să plece, iar prezenţa mea îl împiedica, întârziindu-l. Nu ştiu. Dar sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui, ca după al celuilalt mare profet, Moise, cu care adesea l am asemănat, a venit chiar Dulcele Mântuitor Iisus. Şi că, dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ca Elisei de lângă Ilie, eu aş fi văzut cu adevărat Minunea. Dar n-am fost vrednic s-O văd…”

„Zile şi adevăruri istorice” Ediţia a II-a, Culegere şi prelucrare de Traian Dorz

Author: admin

3 Comentarii

  1. SLAVIT SA FIE DOMNUL!CAT DE MULT TREBUIE SA I MULTUMIM DOMNULUI PENTRU ACEST SFANT AL BISERICII NOASTRE…JERTFA LUI NE INDATOREAZA ENORM SI SA LUPTAM CU TOTII FRATILOR SA L FACEM CUNOSCUT PE PARINTELE NOSTRU IUBIT SI ALTORA CARE NU AU AFLAT ACEASTA MIERE DUHOVNICEASCA A OASTEI DOMNULUI!PACAT CA NIMENI DIN IERARHII BISERICII NOASTRE NU SPUNE NIMIC DESPRE PARINTELE IOSIF SAU FR TRAIAN SAU MARINI,DAR DOMNUL II STIE SI SLAVA LUI,CA ASTA CONTEAZA!

  2. „PACAT CA NIMENI DIN IERARHII BISERICII NOASTRE NU SPUNE NIMIC DESPRE PARINTELE IOSIF SAU FR TRAIAN SAU MARINI…”

    Cum nu spune nici un ierarh nimic despre Părintele Iosif sau despre Fratele Traian? La comemorarea Părintelui Iosif de zilele trecute, ÎPS Laurenţiu Streza a fost gazda noastră din Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi în predica lui a evocat personalitatea duhovnicescă a celui comemorat. Te invit să vezi pe http://www.OasteaDomnului.tv în arhiva de înregistrări, predica ÎPS-lui Laurenţiu.

    Apoi, la comemorarea fratelui Traian Dorz, de anul trecut de la Beiuş, au fost prezenţi doi episcopi: PS. Sofronie Drincec, episcopul locului, care vine de vreo alţi 2 ani consecutiv şi ÎPS Serafim Joantă, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord. Şi ei au avut cuvinte deosebite despre înaintaşii noştri, nu te teme.

    Că ar fi loc de mai bine, aşa este 🙂

  3. „Cum nu spune nici un ierarh nimic despre Părintele Iosif sau despre Fratele Traian? La comemorarea Părintelui Iosif de zilele trecute, ÎPS Laurenţiu Streza a fost gazda noastră din Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi în predica lui a evocat personalitatea duhovnicescă a celui comemorat.” …… Problema nu este rezolvata doar la comemorari ci daca ar fi convinsi de necesitatea stridenta a Oastei Domnului ar vorbi despre Par. Iosif cu orice prilej si nu doar ostasilor ci mai cu seama acelora ce nu-L cunosc pe Domnul Iisus . ….. „Să nu trădaţi Cauza evanghelică a Oastei şi a Bisericii vii. Să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.”!!!!!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *