Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home Vremea este să lucreze Domnul

Vremea este să lucreze Domnul

Vremea este să lucreze Domnul

Duminica după Naşterea Domnului

 Duminica aceasta poartă cu sine bucurie şi dramă. Cum să nu te bucuri că-n Liturghia cosmică a Istoriei „vreme este să lucreze Domnul…“, Fiul intrând trupeşte în istoria pe care, oricum, Treimea o ţine, ca o biserică deplină. Că pragul Raiului s-a ridicat şi-n lumea căzută intră „Împăratul Luminii şi al Puterii…“, făcându-ne lumea rai. Să fie, oare, la întâmplare că lectura evanghelică de astăzi este una cu aceea din ziua de 26 decembrie, în care se face pomenire de „Soborul Preasfintei, Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria“? De ce Părinţii Bisericii, în rânduiala pericopelor insistă pe textul acesta de la Matei (II, 13-23), care începe cu o fugă şi se continuă cu un genocid (pruncucid) uriaş, ca să păstreze şi ecoul unei întoarceri? Este aici ceva din fuga lui Adam din Rai, căderea lui cu genunchii pe pietrele colţuroase ale Văii Plângerii ce s-a făcut lumea prin neascultarea sa şi din geana de nădejde pe care o purta cu sine neamul născut din Adam, în aşteptarea Noului Adam? Poate. Cert este că Hristos, Cel venit să aducă Pacea, este deja „răstignit“ între liniştea ce-I era necesară ca Prunc şi prigoana ce-L aşterne la drum, deloc uşor. Iar faptul că ne-aducem aminte de uciderea pruncilor (Mt II, 16-18) ne aduce înainte faptul că Soborul Maicii Născătoare de Dumnezeu începe cu pruncii aceştia, admişi de unii Părinţi ai Bisericii (Fer. Ieronim), drept „proto-martiri“, înainte mărturisitori de Dumnezeu. Jertfa lor, curată şi fără sens, la prima vedere, asemănându-se cu Jertfa Golgotei Dumnezeului Celui Viu. Ne-aduce aminte că mereu din Soborul Maicii vor face parte îngerii, păstorii, magii, pruncii… niciodată Irozii, cei care ţin de scaunul şefiei lor pă­mân­teşti cu riscul uciderii lui Dumnezeu.

Din Sobor – prăznuit, iată, prin Evanghelie şi-n prima Duminică după Naşterea Domnului – se ridică spre noi chipul Dreptului Iosif. Pe nedrept uitatul Drept Iosif. Drept şi curat înaintea lui Dumnezeu, respectat de o comunitate pentru care a fi omul lui Dumnezeu mai însemna ceva, discret în hotărârile Sale (a se vedea drama aflării veştii sarcinii Mariei, logodnica sa…) omul acesta poartă în sine un curaj sfinţitor. Să-ţi asumi custodia Pruncului-Dumnezeu e mai mult decât curaj, este sfinţenie eroică. Reacţia lui, altfel aproape de nebăgat în seamă în icoana Betleemului, rapidă şi eficace când vine vorba de salvarea Pruncului şi a Maicii Sale (cf. Mt II, 14), fără „negociere“ sau lamentaţii care ar fi făcut să se piardă timp preţios, fac din Iosif una din cele mai binecuvântate efigii ale paternalului luptător. Iosif mai are ceva cu totul aparte, căci, la fel ca şi măreţia, sfinţenia nu este conştientă de sine. Cu o bărbăţie inegalabilă (uneori mă simt, în cea mai mică măsură, împreună-părtaş la ea, atunci când „fug“ cu Potirul de la Sfânta Masă în „Egiptul“ Proscomidiarului… sau îl port de-acolo spre miezul Bisericii-locaş) Iosif înfruntă noaptea, slăbiciunea fizică a unei femei care tocmai născuse, fragilitatea unui Prunc, ştiind că noaptea-n faţa Luminii n-are putere, că Pruncul Fecioarei aceluia era Dumnezeu, că păruta lui fragilitate era icoana transparentă a „Împărăţiei şi Puterii şi Slavei“. El rămâne însă dincolo de misiunea custodiei acestui Chivot de bucurii un excelent împlinitor de poruncă.

Ne putem închipui greutatea drumului. Noi. Astăzi. Când orice efort de călătorie ne-a fost diminuat la maximum. Una din Evangheliile apocrife păstrează despre această călătorie o „poveste“ care-şi are rostul ei. Pe la jumătatea călătoriei divinei familii, de după o dună de deşert se ivesc doi tâlhari. Unul din ei propune fârtatelui său să atace perechea, pentru a ucide pe Prunc şi pe tatăl său, câştigând vârtos din vânzarea femeii şi a asinului cu care călătoresc. Celălalt, văzând şi descriind frumuseţea femeii, lumina Pruncului şi măreţia lui Iosif, intervine şi este dispus să plătească, pentru ca să-i lase pe aceştia să plece mai departe. Inteligent, el pune în cumpănă câştigul pe care l-ar avea cel dintâi dacă, trezind pe ceilalţi patruzeci de hoţi prezenţi cu ei (care dormeau ceva mai încolo de pândari), ar vinde pe femeie şi ar împărţi banii cu ei. Pe când aşa, făcând afacerea între ei, cel dintâi poate câştiga… treizeci de arginţi, bani pe care-i şi oferă cel de-al doilea. Primul acceptă. Al doilea dă bucuros. Legenda însă continuă spunând că cei doi sunt tâlharii care vor fi aşezaţi de-a dreapta şi de-a stânga în Drama Golgotei. Şi iarăşi al doilea… s-a făcut cetăţean Raiului.

Poate că nu-i aşa. Dar povestea ne atrage atenţia că nimic din ceea ce Hristos a pătimit pe pământ nu-i lipsit de sens în raport cu despătimirea noastră. Duminica aceasta, cheie de boltă a Praznicului, ne spune că sărbătoarea Naşterii nu are odovanie (sfârşit). Că-n fiecare zi, a sta lângă Hristos, păzindu-L (deşi Se păzeşte!), crescându-L (deşi Se creşte!), mângâindu-L (pe El, Mângâietorul!…) ne facem părtaşi Naşterii şi adâncii sale semnificaţii.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat