Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home 111 ani de la naşterea „fratelui-învăţător” Ioan Marini

111 ani de la naşterea „fratelui-învăţător” Ioan Marini

111 ani de la naşterea „fratelui-învăţător” Ioan Marini

Fratele nostru Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908 în satul Săsciori de lângă Sebeş, în judeţul Alba, din părinţii Ioan şi Ana, ca al doilea dintre cei opt copii ai lor.

Fiind o familie de oameni săraci dintr-un sat sărac, deşi n-au avut decât foarte slabe posibilităţi materiale, totuşi părinţii l-au dat pe el la şcoală, dorind ca măcar unul dintre copiii lor să ajungă la o situaţie mai bună în viaţă.

După ce a terminat Şcoala Normală a fost numit învăţător într-una dintre comunele apropiate de Săs­ciori, şi anume Strungari, unde numai după doi ani de profesiune s-a îmbolnăvit grav. După un an de spitalizare, nemaifiind în stare să profeseze învăţătoria, a fost pensionat definitiv din învăţământ.

În această situaţie, ducându-l în şcoala suferinţei, Domnul l-a ales pentru slujba şi slava Sa. Astfel, aflând şi el despre mişcarea duhovnicească o Oastei Domnului, la începutul anului 1928, a îmbrăţişat-o din toată inima. Şi de la vârsta de 20 de ani s-a predat şi el Domnului, scriind Părintelui Iosif următoarea scrisoare:

„Onorate Domnule Părinte. După o luptă aprigă, Oastea Domnului va învinge, intrând cu bucurie în cetatea adversarului. Luptând înainte, să sperăm că această izbândă nu va fi departe. Fiindcă vreau şi eu să iau parte la această luptă, Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine ca ostaş în Oastea Domnului.”

Ioan Marini, învăţător, Săsciori – Alba «Lumina Satelor», nr. 4, din 22 ianuarie 1928

Simţindu-se înzestrat de la Domnul Darurilor şi cu harul poeziei, el începe de prima dată să scrie scurte poezii religioase, pe care le va trimite spre publicare la foile Părintelui Iosif. Cea dintâi poezie a lui este publicată în «Lumina Satelor» nr. 20, din 18 mai 1930. Iată mai jos textul acesteia, care mai târziu a suferit modificări făcute de el:

Sunat-a ceasul izbăvirii
din moarte şi păcat,
prin crucea mântuirii,
azi Tatăl ne-a iertat.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub robia lui Satan,
prin Cel ce Sus S-a răstignit,
noi azi ne-am mântuit.

Sunat-a ceasul izbăvirii
de sub străinul jug,
prin Cel ce moartea a răbdat,
noi azi ne-am liberat.

Sunat-a ceasul împăcării
cu Tatăl Cel Ceresc,
Iisus, ca Rege al iertării,
a ridicat blestemul strămoşesc.

Pe Crucea Sa El ne-a împăcat
cu Cel de Sus Părinte
şi Tatăl ne-a iertat,
slăvit să fii, o, Doamne Sfinte.

Veniţi la El, căci azi ne cheamă,
o, nu mai aşteptaţi,
păcatul fie cât de mare,
de El sunteţi iertaţi.

Veniţi, veniţi, fiţi fii ai izbăvirii,
porniţi acum pe drumul mântuirii,
putere, har cereţi de Sus,
intraţi chiar azi în Oastea lui Iisus.

Desigur, de la prima vedere, forma acestei poezii, după legile obişnuite ale poeziei, nu apare a fi prea deosebită. Dar fondul ei, conţinutul ei este cât se poate de inspirat – şi el arată chiar de la început frumoasa şi puternica lui credinţă, frumosul şi puternicul principiu al vieţii sale. De acum înainte acesta va fi Scopul şi Ţinta trăirii sale închinate total şi fierbinte lui Iisus!…

Fiind eliberat de sarcina unei profesiuni pentru care trupeşte nu mai era capabil, el devenea de acum un harnic angajat al Domnului. Începe să participe întâi la înjghebarea unei adunări a Oastei Domnului în satul său natal, împreună cu Ilie, fratele său mai mare, cu bătrânul frate Nicolae Capătă, cu fratele Precupescu, Colhoan Colban şi alţii, precum şi cu un număr frumos de surori harnice predate şi ele Domnului. După Săsciori a urmat Laz, apoi Sibişel, apoi pe apa Sebeşului în sus până la Şugag şi în jos până la Sebeş şi mai departe; prin hărnicia sfântă mai ales a fratelui învăţător Marini, s-a format o cunună de adunări din ce în ce tot mai mari şi mai frumoase. Şi s-au ridicat o seamă de lucrători care apoi au devenit misionari cunoscuţi până departe în judeţele şi ţinuturile îndepărtate ale ţării.

Cu timpul, mai refăcându-şi sănătatea, a început să se ocupe tot mai hotărât şi de partea scrisului religios şi să colaboreze mai des la foile şi calendarele Părintelui Iosif de la Sibiu.

Din 1932 a început să petreacă perioade de timp tot mai lungi la centrul de Editură şi Librărie a Oastei de la Sibiu, unde ajuta la întocmirea materialului redacţional, la activităţile din librărie şi mai ales se ocupa de mersul adunării Oastei din Sibiu, luând parte şi la misiunile duminicale prin satele din jurul Sibiului şi Sighişoarei.

Înzestrat de Dumnezeu cu un puternic dar de vorbire, el înflăcăra toate adunările la care lua parte şi, prin harul Duhului Sfânt care era peste el, convingea pe toţi cei care îl ascultau de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu şi să intre în Oastea Domnului.

Odată cu începutul conflictului cu Mitropolitul Bălan, când la Centrul Oastei Domnului a intervenit o nouă organizare, înfiinţându-se gazeta «Isus Biruitorul», fratele Ioan Marini a fost oprit definitiv de către Părintele Iosif şi angajat ca ajutor de redactor, împreună cu Nicolae Vonica din Poiana Sibiului (care studia teologia la Sibiu, dar era atunci în întreruperea şcolii din motive de boală). Şi cu Traian Dorz, recent chemat şi el de la o şcoală din Oradea.

Împreună cu Părintele Iosif şi cu cei doi fraţi şi tovarăşi de lucru, Vonica şi Dorz, a stat fratele Marini ca un ajutor de mare nădejde al părintelui în toate lupele şi suferinţele lui. Fiind cel mai mare dintre cei trei, el era cel mai preţuit şi mai de nădejde dintre ajutoarele părintelui Iosif şi mai cunoscut fraţilor din Sibiu şi din ţară.

Dar starea şubredă a sănătăţii lui nu-i îngăduia să poarte sarcini prea grele. De multe ori a trebuit să se interneze şi el în spital alături de Părintele Iosif.

După trădarea lui Vonica, doar Marini şi Dorz au mai rămas să sprijine, ca Aaron şi Hur, mâinile lui Moise pentru rugăciune şi luptă (Exod 17, 12).

După oprirea foii «Isus Biruitorul», în 1937, Părintele Iosif fiind bolnav, l-a trimis la Făgăraş pe fratele Marini pentru a scoate acolo foaia «Ecoul». Şi de asemenea şi după oprirea foii «Ecoul», tot el a fost trimis să scoată la Bucureşti foaia «Ostaşul Domnului». După ce şi «Ostaşul Domnului» a fost oprit, fratele Marini împreună cu fratele Traian Dorz l-au ajutat pe părintele la scoaterea ultimei sale foi, «Glasul Dreptăţii».

La 12 februarie 1938, când a trecut la Domnul Părintele Iosif, cei doi care mai fuseseră împreună cu părintele au rămas mai departe singuri la sarcina propovăduirii Cuvântului scris şi vorbit pentru cititorii şi abonaţii literaturii Oastei Domnului.

Împreună cu fratele Traian Dorz, fratele Ioan Marini a început atunci peregrinarea prin ţară, în căutarea altor tipografii şi modalităţi de a scoate foile cerute de Lucrarea Domnului, cărţile şi calendarele care alimentau marile mulţimi de suflete însetate după Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa au plecat ei alungaţi în 1938 de la Sibiu, oprindu-se pentru un timp la Oradea, unde au scos foaia «Ogorul Domnului». Alungaţi şi de acolo, au scos la Cluj «Viaţa Creştină» şi «Misionarul Vieţii Creştine».

Alungaţi şi de la Cluj de căderea Ardealului de Nord în 1940, s-au oprit la Beiuş, unde au scos trei ani «Familia Creştină». Iar în 1946 au reuşit să revină iarăşi la Sibiu, să scoată foaia «Isus Biruitorul» în serie nouă.

În tot acest timp de căutări şi alergări pentru scoaterea cuvântului scris, fratele Marini n-a încetat să alerge prin toate ţinuturile ţării, de la o margine a ei la cealaltă, în propovăduirea Cuvântului Sfânt şi în cercetarea adunărilor frăţeşti. Erau anii cei grei ai concentrărilor, apoi ai războiului, apoi ai marilor încercări şi lipsuri de după război – şi în tot acest timp el a trebui să fie în prima linie de luptă duhovnicească. Totdeauna în primejdie nu numai din afară, din cauza tuturor greutăţilor prin care trecea lucrul Domnului în astfel de vremuri, – ci şi dinăuntru, din partea autorităţilor, mai ales a celor bisericeşti, care ne urmăreau fără milă şi căutau să ne nimicească atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

În acei ani când adunările Oastei erau interzise şi când cei ce erau găsiţi în adunare erau ameninţaţi cu judecata Curţilor Marţiale, mulţi fraţi şi surori au şi fost judecaţi şi condamnaţi.

Fratele Marini a scăpat ca prin minune de multe ori, dar a şi fost închis în mai multe rânduri şi în mai multe locuri, atât singur, cât şi cu alţi fraţi cu care fusese aflat în adunări… Însă prin toate el a trecut mai mult decât biruitor, după ce şi acolo el mărturisise cu multă înflăcărare pe Domnul, câştigând pentru mântuire multe suflete ale celor ce erau cu el în temniţă.

Abia începuseră lucrurile să meargă din nou bine cu foaia «Isus Biruitorul» la Sibiu când, în ianuarie 1947, s-au îmbolnăvit grav mai mulţi membri ai familiei fratelui Marini de la Săsciori. Întâi a trecut la Domnul mama lui, Ana. El, zăcând grav bolnav la Sibiu, n-a putut lua parte nici la înmormântarea ei. La o săptămână după mama sa, murea tatăl său şi la o zi după tatăl a trecut la Domnul şi fratele Marini. Alţi doi din familie, un frate şi o soră, se luptau cu moartea: Nicolae la Sibiu şi Mărioara la Arad.

În mijlocul acestor încercări, toţi fraţii au stat cu toată inima alături de greu încercata lor familie de la Săsciori. Pe fratele Ioan Marini deodată cu tatăl său, o mare mulţime de fraţi şi surori i-au privegheat şi i-au însoţit cu cântări şi lacrimi până la mormânt. Mai târziu dragostea frăţească i-a ridicat în cimitirul din Săsciori un monument care simbolizează însăşi lupta şi scopul vieţii sale: înălţarea Cuvântului Sfânt, care este Adevărul.

Din lucrările scrise ale fratelui Marini, amintim:
La umbra crucii
– poezii religioase;
Hotărâţi şi statornici
(îndemnuri pentru fraţi);
Flecăreala
(cuvânt de trezire pentru cei vinovaţi);
Postul
– despre însemnătatea şi puterea postului;
100 cuvinte de aur
– culegere de proverbe;
Hrană pentru familia creştină
– îndemnuri puternice pentru o trăire vie în Hristos. Aceasta este cartea lui cea mai însemnată.

A fost redactor la următoarele foi:

«Isus Biruitorul» – Sibiu (toate cele trei serii);
«Ecoul»
– Făgăraş, 1937;
«Ostaşul Domnului»
– Bucureşti, 1937;
«Ogorul Domnului» –
Oradea, 1938;
«Viaţa Creştină»
– Cluj, 1939;
«Misionarul Vieţii Creştine»
– Cluj, 1940;
«Familia Creştină»
– Beiuş, 1941-1943;

A fost colaborator principal la – opt Calendare Carte pentru Oastea Domnului între anii 1939 şi 1947.

Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el.

Pilda vieţii lui minunată şi strălucită va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit alături va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»

 

IOAN MARINI, CONTEMPORANUL NOSTRU

Cititorul care a parcurs paginile biografiei „Învăţă­to­rul Ioan Marini – o viaţă de apostol“[1] îşi poate face o impresie destul de cuprinzătoare despre viaţa şi activitatea acestui adevărat om al lui Dumnezeu, care a lăsat o dâră luminoasă pe firmamentul creştinismului românesc.

Nu putem vorbi de prima jumătate a secolului al XX‑lea, pe tărâm religios, fără să avem în vedere rolul jucat de Ioan Marini între 1926 şi 1947 în Mişcarea Oastea Domnului, aflată în plină ascensiune spirituală. După acest an, el a trecut în veşnicie, iar România a intrat în conul de umbră al stăpânirii regimului antihristic instaurat de comunism.

Faptul că în timpul dictaturii atee Oastea a activat în ilegalitate, iar libertatea de expresie, atât orală, cât şi scrisă, a fost abolită, a determinat ca, treptat-treptat, imaginea fratelui Marini să ajungă în conştiinţa generaţiilor mai tinere învăluită într-o umbră de legendă. Din scris, nu putea fi cunoscut prea mult, căci, din biblioteci, cărţile şi publicaţiile religioase au fost retrase sau distruse, iar cele găsite la percheziţiile făcute fraţilor au fost confiscate şi arse sau livrate fabricilor de hârtie. Din ceea ce a mai supravieţuit celor patruzeci şi mai bine de ani trăiţi în catacombe şi prin închisori, precum şi din mărturiile celor mai vârstnici, personalitatea duhovnicească a fratelui Marini ne apare însă ca aceea a unui om deplin în Hristos, în ciuda curmării vieţii sale la jumătatea ei (29 ian. 1947). Din datele şi întâmplările menţionate în această biografie, ne dăm seama acum, la nivelul începutului mileniului trei, cât de contemporan este cu noi, în atitudini şi idei, acest neînfricat luptător pentru cauza lui Hristos!

Îl simţim contemporan cu noi în apărarea fierbinte a învăţăturii de credinţă, a adevărurilor fundamentale pe care le-am primit de la înaintaşi ca pe cea mai scumpă comoară: „Nu părăsiţi adunarea Domnului. Faceţi ca totul să crească pentru slava şi bucuria Domnului Iisus. Să fiţi străjeri neadormiţi, păstrând tezaurul Oastei ca pe cea mai scumpă comoară. Curăţiţi din Oaste tot ce nu este potrivit cu Evanghelia şi cu învăţătura Părintelui Iosif. Să luptăm pentru sufletele pierdute din jurul nostru şi să le aducem la Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, al tuturor.“

În lucrarea sa „Hotărâţi şi statornici“, în poezia cu acelaşi nume, Ioan Marini susţine cu tărie această atitudine: „Nu fi un steag arătător de vânt / şi nu primi uşor orice cuvânt. / Rămâi statornic până la sfârşit / în tot ce Domnul ştii c-a poruncit“.

Pe patul de suferinţă, în ianuarie 1947, va face o impresionantă mărturisire de credinţă:

„Sub steag străin nu voi lupta,

jertfă baalilor n-oi da.

Un singur steag cunosc: Hristos!

Un singur lucru de folos:

să spun de El, de jertfa Lui,

de mântuirea Sa, oricui.

 

(Legământ, «Isus Biruitorul» nr. 7-8)

În contextul de după provizoria libertate apărută pentru toate cultele religioase în urma actului de la 23 august 1944, încredinţările străine au început să se afirme cu tot mai multă îndrăzneală sub lozinca de circumstanţă că, dacă am suferit împreună în timpul dictaturii antonesciene, e bine în continuare să mergem tot împreună. În numele dragostei fără garduri, fratele Marini a devenit receptiv la ideile înfrăţirii între creştini într-un spirit care azi se numeşte ecumenism.

Lecţia lui pe această cale ne foloseşte şi nouă, celor de azi. Când „ecumenistul“ Marini şi-a dat seama că tovarăşii de drum din celelalte culte urmăreau interese prozelitiste, a rupt legăturile cu ei, fără a recurge însă la ură şi la violenţe verbale. Contextul se va repeta atât în timpul regimului comunist, cât şi după Revoluţia din decembrie 1989. Desigur, după această dată, în­tr‑un cadru mult mai vast şi controversat. Fratele Marini, ca şi mai târziu fratele Traian Dorz, când şi-a dat seama în ce direcţie merge „ecumenis­mul“ acestor „fraţi“, a luptat cu dârzenie pentru păstrarea identităţii spirituale a Oastei Domnului, evitând orice compromisuri. Este, pentru noi, cei de azi, porunca zilei. Deşi suntem atenţi la toţi şi la toate, luăm din realitatea multireli­gioasă de azi numai ceea ce ne ajută la păstrarea identităţii prin trăirea deplină a învăţăturii noastre de credinţă.

În condiţiile în care omul creştin actual este provocat nu numai de ispitele de natură trupească, ci îndeosebi de cele de natură spirituală, apetitul pentru rugăciune cunoaşte o scădere tot mai mare. Modelul de mare om al rugăciunii, oferit de practica religioasă a fratelui Marini, ne este cu atât mai folositor nouă, celor de azi, pentru care rugăciunea ocupă un loc tot mai redus în meniul nostru spiritual. Exemplul său ne învaţă cum să intrăm în fiecare zi în dialog cu Iisus şi cu Biserica Lui, pentru a putea avea izbândă în lupta noastră pentru mântuire. Tineretul nostru trebuie să intre la şcoala aceasta a rugăciunii prin care se revarsă în viaţa noastră toate darurile de sus, de la Părintele Luminilor.

Şi, fiindcă e vorba de tineret, acesta găseşte în fratele Marini chipul impresionant al adevăratei feciorii. Curăţia trupului, a inimii şi a gândurilor a făcut ca viaţa lui să devină o icoană vie a ceea ce trebuie să fie un tânăr care a făcut un legământ cu ochii săi, cu gândurile şi cu simţirile sale. Marea iubire a vieţii lui a rămas iubirea pentru Iisus Hristos şi pentru toţi aleşii Săi. „Sub aripa lui Hristos nu poţi sta şi cu sfinţenia, şi cu păcatul“, le spunea el tinerilor din vremea lui.

Azi, când sodomizarea şi sybarizarea au devenit un adevărat cancer pentru societate, întoarcerea spre izvoarele curăţiei face cu atât mai necesar modelul purităţii apostolului Marini. Într-o lume ca a noastră, în care pântecele a ajuns un adevărat idol, postul – ca armă de luptă – a fost abandonat de unii creştini. Ioan Marini a fost, şi în privinţa postului, un exemplu demn de urmat. El nu reducea postul doar la aspectul lui culinar, ci înfrânarea fizică trebuia să ducă, în alt plan, la biruinţele împotriva păcatelor trupeşti şi sufleteşti. Această atitudine îndruma la combaterea formalismului în care se complăceau şi se mai complac unii dintre creştinii noştri.

Acestea sunt doar câteva din trăsăturile moral-spiri­tuale ale fratelui Ioan Marini, prin care el rămâne mereu actual în lupta celor ce vor să-şi câştige mântuirea în Biserica lui Hristos. Cunoscând viaţa şi strădaniile duhovniceşti ale acestui atlet al credinţei creştine din epoca noastră, vom lupta mai cu folos pentru realizarea idealului nostru de mântuire.

Am vrea să tragem o ultimă concluzie, citându-l pe Traian Dorz, fratele de suferinţe şi biruinţe al misionarului şi luptătorului creştin Ioan Marini:

„Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el. Pilda vieţii lui, minunată şi strălucită, va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de aceea a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini, care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte.[2]

În acest sens, Editura «Oastea Domnului» consideră ca pe o datorie de conştiinţă să aducă la lumina tiparului şi deci a marelui public întreaga operă, gândire şi experienţă cu Hristos a acestui credincios cu viaţă de sfânt al vremurilor noastre.

Pentru a-l introduce în circuitul viu al cărţii religioase, ne-am propus ca, într-o primă etapă, să strângem în câteva volume broşurile tipărite în timpul vieţii autorului, sub titlul generic „Gânduri creştine“.

În a doua etapă vom continua cu publicarea în volum a articolelor apărute în periodicele «Lumina satelor», «Oastea Domnului», «Iisus Biruitorul», «Viaţa creştină», «Misionarul vieţii creştine» etc., articole ce cuprind meditaţii, predici, istorioare, toate exprimate într-un stil sobru, direct, fără înflorituri stilistice, dar cu o mare putere de penetrare şi înnoire a sufletului cititorului, de schimbare a vieţii acestuia.

Gândirea creştină, experienţa duhovnicească a lui Ioan Marini, unice în felul lor, vor ajunge să fie cunoscute mai temeinic pe calea tiparului, devenind un sprijin real în formarea spirituală deplină a creştinilor noştri.

Să nu uităm: fratele Ioan Marini erau bun cunoscător al literaturii patristice care l-a influenţat pozitiv şi l-a ajutat să interpreteze corect Sfintele Scripturi. De aici şi statornicia în credinţă a acestui luptător creştin cu suflet de apostol şi de isihast.

Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute în această muncă binecuvântată, iar pe cititorii noştri îi îndemnăm să se hrănească din aceşti faguri duhovniceşti ai bine-credin­ciosului luptător pentru cauza lui Hristos şi a mântuirii – care a fost şi rămâne „fratele învăţător Ioan Marini“.

         Sibiu, 20 iulie 2003,

la sărbătoarea Sf. Prooroc Ilie

 

                                                  prof. Ghe. Precupescu

[1] Nicolae Marini, Învăţătorul Ioan Marini – o viaţă de apostol, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2002, pp. 232.

[2] Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi, manuscris.

 

Gânduri creştine / Ioan Marini – Sibiu: Oastea Domnului, 2003

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!