Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home 113 ani de la nașterea fratelui învățător Ioan Marini

113 ani de la nașterea fratelui învățător Ioan Marini

113 ani de la nașterea fratelui învățător Ioan Marini

Învățătorul Ioan Marini s-a născut la 1 martie 1908, în satul Săsciori, jud. Alba. La vârsta de 4 ani, dintr-o întâmplare nefericită, în timp ce se juca împreună cu alți copii în albia râului Sebeș, este luat de apa râului și dus de valuri pe o distanță de aproximativ 400 m. O femeie care întâmplător spăla haine în apa râului, intră în apă și salvează copilul.

Încă de la vârsta de 5 ani mergea cu bunica la biserică unde preotul îl punea să recite la Liturghie rugăciunea Tatăl nostru și Crezul. După clasa a 2-a, când a învățat să citească, spunea Apostolul.

A urmat școala primară în satul natal, Săsciori, unde avea calități deosebite la învățătură. În pauze se ocupa de colegii mai slabi la anumite materii ca să nu rămână corigenți. Directorul școlii, vâzându-l cel mai bun la învățătură, a insistat de tata să îl dea la Școala Pedagogică din Deva pentru a deveni învățător.

În 1921 se înscrie la școala din Deva, unde, încă din primii ani, s-a dovedit cel mai bun la învățătură și morală. Astfel, conducerea școlii îl numește șef de promoție.

În 1922, la fel ca la Săsciori, a început să participe la slujbele bisericești. Acolo, întâmplător, găsește ziarul Lumina Satelor tipărit la Sibiu de către preotul Iosif Trifa, venit din Munții Apuseni. Conținutul ziarului era chemarea cititorilor la pocăință, la o viață morală după învățătura Scripturii. Conținutul acestor scrieri l-au captat pe tânătul elev în mod deosebit.

1923 – Lumina Satelor, anul 2 de apariție. În articolul de fond se face o chemare la luptă a cititorilor împotriva a două păcate: beția și sudalma. Astfel, elevul Marini se abonează la ziarul Lumina Satelor, comandă o Biblie și cartea Corabia lui Noe (Predici), scrisă de preotul Iosif Trifa. Scrierile tânărului redactor l-au captat pe tânărul elev. Comparativ cu ceilalți redactori (ajutoare), acesta avea un stil nou de a scrie. Articolele lui aveau o energie deosebită, revoluționară, în ce privește viața spirituală de luptă împotriva păcatului. Preotul Iosif Trifa vorbea despre faptul că, dacă otrava alcoolului nu va fi scoasă din viața românilor, România nu va ajunge o țară civilizată, cum sunt țările din apusul Europei. Mulți eroi s-au jertfit până când au făurit România Mare. Acum se cerea o nouă lupă și alți eroi pentru scoaterea acestei țări din robia păcatului. Cu fiecare zi care trecea, articolele din ziarul preotului din Apuseni deveneau tot mai importante și mai atrăgătoare. Viitorul învățător de la școala din Deva a început să observe că se petrecea ceva în firea lui, ceva ciudat. Deși nu-l cunoștea personal pe tânărul redactor de la Sibiu, totuși parcă ceva de neînțeles îl lega de acest om, de acest păstor adevărat care într-adevăr era în stare să-și dea viața pentru oile sale.

În urma apelului lansat de preotul Iosif Trifa în ziarul Lumina Satelor, au început să se vadă roadele. Au început să sosească la redacție, din toată țara, angajamente de înrolare în lupta împotriva alcoolului și a sudalmei. Cei care își luau acest angajament se numeau ostași ai Domnului. Elevul Marini a fost printre primii care a răspuns apelului de la Sibiu. În anii următori, după apariția literaturii editate de părintele Iosif, au luat ființă primele adunări. Membrii adunării își spuneau unii altora frați. În adunări se citea foaia Lumina Satelor și din cărțile părintelui Iosif, se cânta, se făceau rugăciuni și se predica.

În 1925 tânărul Marini termină școala și primește post de învățător în Săsciori. Totodată, după indicațiile din ziarul de la Sibiu, fratele Marini înființează adunarea din Săsciori, prima adunare din județ. Tânărul învățător primește sarcina din partea directorului școlii de a ține cursuri duminica pentru țăranii din sat în ceea ce privește lucrarea pământului, creșterea vitelor, pomicultură, viticultură etc.

* * *

1908 – Se naşte Ioan Marini

”Comuna Săsciori, ca, de altfel, toate satele de pe Valea Sebeşului, îşi are rădăcini înfipte undeva departe în trecutul istoriei. După înfrângerea lui Decebal în lupta de la Sarmisegetuza de către împăratul Traian al Romei, Dacia a fost colonizată cu populaţie romanică din întreg imperiul, care s-a pripăşit şi pe aceste meleaguri. Aceştia, care erau fie militari lăsaţi la vatră (veterani), fie meşteri în construcţii de drumuri şi exploatare de păduri de brazi, s-au strămutat din Munţii Orăştiei înspre Munţii Sebeşului (după cum spun bătrânii), pe râul Sebeş (Valea Frumoasei) pe care geto-dacii îl numeau „Sebasius“, după numele unui zeu al lor de origine indo-sumeriană, cum, de fapt, este atestat şi în istorie. Aici, coloniştii, găsind îndeletniciri profitabile, şi-au întemeiat familii, lăsând şi descendenţi peste veacuri.

Arborele genealogic al familiei, conform povestirilor din bătrâni, porneşte de prin sec. al XVII-lea când un italian aflat în armata Imperiului habsburgic s-a stabilit pe meleagurile Săscio­rilor. Aici, printre urmaşii coloniştilor romani de odinioară, el şi‑a regăsit afinităţi cu strămoşii săi, cuceritorii vechii Dacii, căsătorindu-se cu una dintre fiicele locului.

1 martie. În comuna Săsciori, judeţul Alba, se naşte Ioan Marini, al doilea dintr-un număr de opt fraţi (trei fete şi cinci băieţi), în următoarea ordine: Ilie, născut în anul 1906 (devenit mai târziu printre primii misionari din ţară în cadrul Mişcării Oastea Domnului), apoi Ioan, Aurelia, Dumitru, Ana, Nicolae, Vasile şi Maria. Părinţii, Ioan şi Ana, erau ţărani fruntaşi în comună. Bunicul după tată, Dumitru Marini, a deţinut mai mulţi ani la rând funcţia de primar al comunei.

Mama, născută Bogdan, tot din Săsciori, rămasă orfană de mamă, a fost crescută de o mamă vitregă care nu i-a putut oferi căldura, dragostea şi sentimentul unei mame adevărate.

Ioan Marini a avut o viaţă zbuciumată. Drumul vieţii lui a fost punctat cu evenimente şi probleme cărora a trebuit să le facă faţă şi să le înfrunte de fiecare dată; şi acestea mai ales după ce a devenit membru marcant al Mişcării religioase Oastea Domnului, de al cărei destin şi-a legat viaţa încă din tinereţe şi până la ultima suflare, alături de mentorul său, preotul Iosif Trifa din Sibiu, iniţiatorul acestei mişcări.

Învăţătorul Ioan Marini –o viaţă de apostol / Nicolae Marini. – Sibiu; Oastea Domnului, 2002

* * *

”Fratele Ioan Marini a fost unul dintre copiii lui Dumnezeu care a iubit mult Cuvântul lui Dumnezeu, l-a cercetat cu multă dragoste şi stăruinţă în tot timpul vieţii sale pământeşti, după ce s-a întors la Domnul. El a fost acela care a împlinit cuvintele lui Dumnezeu mai mult decât oricare dintre noi. De aceea a şi avut o viaţă mai aproape de Domnul şi mai strâns legată de El mai mult decât noi toţi. Fratele Marini a trăit o viaţă profund duhovnicească. Aşa cum se spunea despre el: „Pilda vieţii lui şi viaţa lui predată în slujba Domnului arătau înspre Domnul Iisus”; sau: „În tovărăşia lui te simţeai bine chiar şi fără să-ţi vorbească”. Cei care l-am cunoscut şi am trăit în apropierea lui putem spune cu toţii acelaşi lucru: că a avut o viaţă predată Domnului mai mult decât noi toţi.

Faptul acesta m-a îndemnat să scriu aceste amintiri despre viaţa pământească şi duhovnicească a iubitului nostru frate plecat dintre noi.

Am socotit că este bine să fac acest lucru, mai ales pentru răspândirea Lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Apoi, în al doilea rând, am crezut că ar fi o mare pagubă pentru credinţă, în general, şi mai ales pentru credincioşi, ca o astfel de viaţă să rămână în anonimat şi să fie îngropată în mormântul uitării, odată cu trecerea la Domnul a iubitului nostru frate.

Prin aceasta, nu urmăresc altceva, decât slava lui Dumnezeu, mântuirea sufletelor pierdute, prin aducerea lor înapoi în braţele iubitoare ale Tatălui nostru Ceresc.

Slăvit să fie Domnul!

Fratele Ioan Marini s-a născut în anul 1908, în comuna Săsciori, judeţul Alba, într-o familie de ţărani gospodari.

Casa şi gospodăria familiei sunt situate în partea de sud a comunei, pe malul drept al râului Sebeş, ce curge prin mijlocul comunei, şi care mai poartă şi numele de Valea Frumoasei, fiindcă pe vremuri, în sezonul de vară, pe cursul apei veneau plutele cu buşteni de brad din Munţii Frumoasa, pentru exploatarea forestieră de la Sebeş.

Părinţii şi întreaga familie se ocupau cu agricultura. Bunicul după tată, în perioada Primului Război Mondial, mai mulţi ani la rând a fost primar al comunei.

Modesta familie Marini era compusă din opt copii (cinci băieţi şi trei fete), Ioan, cel de care ne ocupăm, fiind al doilea dintre ei.

Pentru traiul vieţii, munceau pământul ce-l aveau în proprietate, ajutând şi pe mulţi alţii din cele agonisite, ori de câte ori un om în nevoie le treceau pragul.

Fratele Ioan Marini, fiind de constituţie mai firav, de mic copil s-a întâlnit cu suferinţa, de care a avut parte toată viaţa sa pământească, întrucât întreaga familie, în decursul anilor, a avut de luptat cu multe greutăţi şi necazuri.

La vârsta de trei anişori, a trecut printr-o împrejurare foarte grea din viaţa sa. Într-o zi călduroasă de vară, micuţul Ioan făcea baie în râul Sebeş, împreună cu alţi copii. La un moment dat, pe neaşteptate, a venit apa mare, care l-a luat pe copilaş, trăgându-l înspre mijlocul râului. După ce s-a scufundat de câteva ori, apa l-a scos deasupra, ducându-l pe râu în jos, pe distanţă de aproape o sută de metri. Acolo, pe marginea râului, se aflau nişte femei care spălau rufe şi care, văzând copilul venind pe deasupra apei, s-au speriat. Una dintre ele, mai curajoasă, a intrat în apa care era destul de mare, până la piept, şi care curgea repede. Înfruntând şuvoiul, femeia a salvat copilul, scoţându-l din apă, ajutată fiind şi de celelalte femei. Apoi i-au dat primul ajutor şi l-au readus la viaţă.

De pe urma acestei întâmplări, fratele Marini a suferit mult şi a rămas cu urmări pentru toată viaţa, crescând mai sensibil şi mai slăbuţ decât fraţii săi. S-a dezvoltat apoi, căpătând o statură mijlocie şi un corp mai firav.

În timpul vieţii sale, a suferit de stomac şi de piept, din care cauză era nevoit să ţină un regim alimentar strict vegetarian. Nu mânca deloc carne şi se hrănea mai mult cu lactate, miere de albine şi verdeţuri.

Copilăria şi-a petrecut-o în comuna sa natală, unde şi-a încheiat şcoala primară. La şcoală a învăţat foarte bine, din care cauză învăţătorii au propus părinţilor să-l dea mai departe la învăţătură.

Cu toate greutăţile familiale pe care le aveau, părinţii s‑au străduit şi l-au dat la Şcoala Normală din Deva, pe care a absolvit-o cu foarte bine, obţinând diploma de învăţător. În anul 1927, a fost numit învăţător la Şcoala Primară din Săsciori, unde a făcut serviciu numai un an de zile, fiindcă a fost mutat disciplinar, pe motive religioase, datorită credinţei sale, în trei sate de munte, unde s-a îmbolnăvit. A făcut serviciul de învăţător doar trei ani de zile, din 1927, până în 1929.

În anul 1927 s-a întors la Dumnezeu prin Părintele Iosif Trifa, iniţiatorul şi întemeietorul mişcării duhovniceşti Oastea Domnului, Mişcare de trezire a sufletelor din somnul păcatelor la o viaţă nouă. S-au întâlnit la Sanatoriul de la Geoagiu, amândoi fiind internaţi acolo din cauza aceleiaşi boli de piept.

După această transformare sufletească ce s-a făcut în via­ţa sa, a început să lucreze pentru Domnul în comuna sa natală, unde, prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, s-a făcut o fru­moasă lucrare de evanghelizare, întorcându-se la Dumnezeu o mulţime de suflete.

Tot în acest timp, a început să scrie poezii religioase cu subiecte biblice. Unele din aceste poezii au fost publicate de către Părintele Iosif Trifa în gazeta «Lumina Satelor» şi se cântau pe tot locul prin adunările Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, apreciind lucrarea Domnului pe care o făcea fratele Marini atât prin vestirea Cuvântului, cât şi pe calea scrisului, la începutul anului 1929, l-a chemat la Sibiu, pentru ca fratele Marini să-l ajute în lucrul Domnului, la redactarea gazetelor şi cărţilor pe care Părintele le tipărea. În scurt timp, a devenit unul dintre cei mai buni şi mai apreciaţi colaboratori ai Părintelui în lucrarea de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu şi de chemare a sufletelor la Domnul Iisus pe calea scrisului.

În anul 1932, a tipărit prima sa carte de poezii, cu titlul «La umbra Crucii».

Şi aici, la Sibiu, era mereu bolnav. Au fost cazuri când şi Părintele Iosif, şi fratele Marini, în acelaşi timp, zăceau bolnavi la pat.

Boala fratelui Marini s-a agravat şi, în anul 1935, a trebuit să fie internat într-un spital din Sibiu, timp de o lună de zile, după care s-a făcut mai bine.

A lucrat alături de Părintele Iosif până la moartea acestuia, în 1938, când, împreună cu fratele Traian Dorz, au rămas să ducă ei mai departe, din primele rânduri, lupta Oastei Domnului, ale acestei Lucrări iniţiate de Părintele Iosif Trifa. Au continuat astfel editarea foii «Glasul Dreptăţii», care apărea atunci pentru fraţii ostaşi.

Din anul 1938, până în anul trecerii sale la Domnul (1947), fratele Marini a avut o intensă şi rodnică activitate în lucrul Domnului. A propovăduit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu atât prin viu grai, mergând din sat în sat şi din oraş în oraş, aproape în toate regiunile ţării, cât şi pe calea scrisului, redactând un număr de 12 gazete şi reviste şi tipărind un număr de 27 de cărţi şi broşuri, câteva tratate şi 11 calendare-carte şi de perete.

În decursul celor 20 de ani de activitate în lucrul Domnului, fratele Marini a trebuit să şi sufere pentru Hristos şi Evanghelia Sa. Aceasta este dovada că credinţa lui a fost bună şi adevărată. A suferit necazuri şi prigoane din partea oamenilor de lume, care n-au înţeles lucrarea Domnului ce se făcea prin el. S-a împlinit şi cu el cuvântul Domnului, care zice: „Cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim 3, 12).

Astfel, în mai multe rânduri şi în mai multe localităţi, a fost târât şi închis mereu pe la posturile de jandarmi, ca un făcător de rele, unde a fost batjocorit şi maltratat pentru Numele Domnului. A fost ţinut zile şi săptămâni în şir în beciurile reci şi întune­coase ale posturilor de jandarmi, alături de hoţi şi de criminali, suferind de foame şi de frig. În decursul anilor 1941-1943, a fost condamnat şi întemniţat pentru Cuvântul Domnului în două rânduri, în închisorile din Sibiu şi de la Galaţi, în ambele cazuri câte trei luni de zile.

N-a fost scutit de prigoană nici din partea autorităţilor oficiale bisericeşti, care, de asemenea, nu l-au înţeles. Aces­tea, considerându-l urmaş duhovnicesc al Părintelui Iosif Trifa, l-au învinuit de „continuarea unei acţiuni întreprinse de un preot caterisit pentru abateri de la dreapta învăţătură a Bisericii Ortodoxe şi de erezie”. Pentru aceasta, a fost ameninţat cu afurisanie din partea Bisericii Ortodoxe, cu „scoaterea din rândul fiilor Bisericii Ortodoxe”.

Până la vârsta de 20 de ani (1928), fratele Marini a avut domiciliul stabil în satul natal, iar după întoarcerea sa la Domnul şi până la moarte n-a mai avut un domiciliu stabil. A locuit în mai multe localităţi: la Sibiu, în mai multe rânduri, la Bucureşti, la Făgăraş, la Cluj, la Beiuş etc. Ultimii ani ai vieţii sale i-a petrecut „ca un străin şi călător pe pământ, mergând din cetate în cetate”, cercetând pe fraţi şi vestind „Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Din această perioadă de timp (1928-1947), primii zece ani (1928-1938) i-a petrecut lângă Părintele Iosif, la Sibiu, iar ultimii trei ani (1945-1947), de asemenea, i-a petrecut printre fraţii din Sibiu. De aici, din Sibiu, pleca încărcat cu Biblii, Nou Testamente şi cărţi, în cercetarea fraţilor din ţară.

În cele spuse până aici, am arătat pe scurt activitatea vieţii sale, începând de la naştere şi până la moarte.

În cele ce urmează, ne vom ocupa mai pe larg de fiecare capitol mai însemnat din viaţa sa.

A trecut la Domnul în 31 ianuarie 1947, fiind în vârstă de numai 39 de ani, din care 20 de ani au fost trăiţi în ogorul Domnului, unde el a lucrat cu multă dragoste şi râvnă, având o rodnică şi intensă activitate, mai ales în ultima parte a vieţii sale, după întoarcerea sa la Domnul.

ÎNTOARCEREA LA DOMNUL
Întâlnirea cu Părintele Iosif Trifa

A doua naştere a sa, „naşterea din nou” sau „naşterea de Sus”, l-a găsit pe fratele Marini în câmpul muncii, cu servi­ciul în postul de învăţător la Şcoala primară din comuna sa natală, Săsciori.

Spre sfârşitul anului 1927, s-a îmbolnăvit de o boală de piept; avea leziuni pulmonare, o formă de tuberculoză mai uşoară, şi a fost internat pentru tratament în Sanatoriul de la Geoagiu, judeţul Hunedoara. Aici l-a întâlnit pe Părintele Iosif Trifa, care era şi el internat, bolnav tot de o boală de piept, asemănătoare cu a fratelui Marini. În urma stărilor de vorbă pe care le-a avut cu Părintele Iosif, fratele Marini s-a întors la Domnul.

Despre împrejurările în care L-a cunoscut pe Domnul şi despre felul cum s-a întors la El, fratele Marini povesteşte mai târziu următoarele:

„În toamna anului 1927, fiind bolnav, mă aflam pentru tratament în Sanatoriul de la Geoagiu. În această situaţie în care mă aflam, eram sătul de viaţă, disperat şi fără nicio nădejde. Eram apoi neliniştit, nefericit şi mă consideram cel mai nenorocit dintre oameni. Tânăr cum eram, bolnav de o boală grea şi necruţătoare, care pe vremea aceea era nevindecabilă, nefiind credincios şi judecând în felul lumii, era şi normal să judec aşa şi să ajung într-o astfel de stare nenorocită. În astfel de stări ajung toţi oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Cum spune şi Cuvântul Domnului: «sunt cei mai nenorociţi dintre oameni», «fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume» (Ef 2, 12).

Dar Dumnezeu, Care este bun şi plin de iubire, Care nu vrea moartea păcătosului, ci vrea să se întoarcă la El şi să fie mântuit, a găsit şi pentru mine o cale de scăpare din această stare nenoro­cită şi m-a întors la El.

Aici în sanatoriu, am întâlnit pe Părintele Iosif Trifa, care suferea de aceeaşi boală ca şi mine; ba încă starea lui de boală era mai gravă ca a mea. Apropiindu-mă sufleteşte de dânsul, mi-a vorbit despre Domnul Iisus şi despre mântuire. Mi-a vorbit şi despre bucuria mântuirii, despre pacea, mângâierea şi fericirea pe care le poate da El sufletelor care sunt în necazuri şi în suferinţe.

Deşi era în această situaţie gravă de boală, Părintele Iosif Trifa era întotdeauna vesel, bucuros, liniştit, plin de nădejde şi de pace şi era fericit.

Vestirea Evangheliei şi chemarea la Domnul Iisus pe care le‑am auzit de la Părintele, precum şi pilda vieţii sale m-au convins şi m-au determinat să primesc şi eu pe Domnul Iisus, să mă predau Lui şi să mă întorc la Dumnezeu.

Venind la Domnul, am cunoscut dragostea Lui cea nemărginită cu care m-a iubit şi pe mine, păcătosul, la Crucea de pe Golgota, şi am început să-mi întorc privirile spre El. Privind la El, m-am luminat de bucurie şi mi-am predat viaţa Lui pentru totdeauna. Am primit apoi pacea, liniştea şi bucuria mântuirii, după care sufletul meu tânjea neîncetat.

După ce am primit pe Domnul Iisus ca Domn şi Stăpân al vieţii mele, din cel mai nenorocit dintre oameni, am devenit cel mai fericit”.

Aceasta a fost, pe scurt, istoria întoarcerii la Domnul a fratelui Ioan Marini. Fiecare dintre noi trebuie să avem o asemenea istorie a întoarcerii noastre la Domnul. ”

Amintiri şi învăţături din viaţa învăţătorului Ioan Marini / Ioan Fulea. – Sibiu: Oastea Domnului, 2013

* * *

IOAN MARINI,

CONTEMPORANUL NOSTRU

Cititorul care a parcurs paginile acestei biografii în care autorul Nicolae Marini s-a străduit să se situeze pe linia obiecti­vităţii, în ciuda faptului că vorbeşte despre fratele său, îşi poate face o impresie destul de cuprinzătoare despre viaţa şi activitatea acestui adevărat om al lui Dumnezeu, care a lăsat în urma lui o dâră luminoasă. Nu putem vorbi de prima jumătate a secolului al XX-lea, pe tărâm religios, fără să avem în vedere rolul jucat de Ioan Marini între 1926 şi 1947 în Mişcarea Oastea Domnului, aflată în plină ascensiune spirituală. După acest an, el a trecut în veşnicie, iar România a intrat în conul de umbră al stăpânirii regimului antihristic instaurat de comunism.

Faptul că în timpul dictaturii atee Oastea a intrat în ilegalitate, iar libertatea de expresie, atât orală, cât şi scrisă, a fost abolită, a determinat ca, treptat-treptat, imaginea fratelui Marini să ajungă în conştiinţa generaţiilor mai tinere învăluită într-o umbră de legendă. Din scris, nu putea fi cunoscut prea mult, căci, din biblioteci, cărţile şi publicaţiile religioase au fost retrase sau distruse, iar cele găsite la percheziţiile făcute fraţilor au fost confiscate şi arse sau livrate fabricilor de hârtie. Din ceea ce a mai supravieţuit celor patruzeci şi mai bine de ani trăiţi în catacombe şi prin închisori, precum şi din mărturiile celor mai vârstnici, personalitatea duhovnicească a fratelui Marini ne apare însă ca acea a unui om deplin în Hristos, în ciuda curmării vieţii sale la jumătatea ei. Din datele şi întâmplările petrecute în această biografie, ne dăm seama acum, la nivelul începutului mileniului trei, cât de contemporan este cu noi, în atitudini şi idei, acest neînfricat luptător pentru cauza lui Hristos!

Îl simţim contemporan cu noi în apărarea fierbinte a învăţăturii de credinţă, a adevărurilor fundamentale pe care le-am primit de la înaintaşi ca pe cea mai scumpă comoară: „Nu părăsiţi adunarea Domnului. Faceţi ca totul să crească pentru slava şi bucuria Domnului Iisus. Să fiţi străjeri neadormiţi, păstrând tezaurul Oastei ca pe cea mai scumpă comoară. Curăţiţi din Oaste tot ce nu este potrivit cu Evanghelia şi cu învăţătura Părintelui Iosif. Să luptăm pentru sufletele pierdute din jurul nostru şi să le aducem la Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, al tuturor.“

În lucrarea sa „Hotărâţi şi statornici“, în poezia cu acelaşi nume, Ioan Marini susţine cu tărie această atitudine: „Nu fi un steag arătător de vânt / şi nu primi uşor orice cuvânt. / Rămâi statornic până la sfârşit / în tot ce Domnul ştii c-a poruncit“.

Pe patul de suferinţă, în ianuarie 1947, va face o impresionantă mărturisire de credinţă:

„Sub steag străin nu voi lupta,

jertfă baalilor n-oi da.

Un singur steag cunosc: Hristos!

Un singur lucru de folos:

să spun de El, de jertfa Lui,

de mântuirea Sa, oricui.

 (Legământ, «Isus Biruitorul» nr. 7-8)

În contextul de după provizoria libertate apărută pentru toate cultele religioase în urma actului de la 23 august 1944, încredinţările străine au început să se afirme cu tot mai multă îndrăzneală sub lozinca de circumstanţă că, dacă am suferit împreună în timpul dictaturii antonesciene, e bine în continuare să mergem tot împreună. În numele dragostei fără garduri, fratele Marini a devenit receptiv la ideile înfrăţirii între creştini într-un spirit care azi se numeşte ecumenism.

Lecţia lui pe această cale ne foloseşte şi nouă, celor de azi. Când „ecumenistul“ Marini şi-a dat seama că tovarăşii de drum din celelalte culte urmăreau interese prozelitiste, a rupt legăturile cu ei, fără a recurge însă la ură şi la violenţe verbale. Contextul se va repeta atât în timpul regimului comunist, cât şi după Revoluţia din decembrie 1989. Desigur, după această dată, în­tr‑un cadru mult mai vast şi controversat. Fratele Marini, ca şi mai târziu fratele Traian Dorz, când şi-a dat seama în ce direcţie merge „ecumenismul“ acestor „fraţi“, a luptat cu dârzenie pentru păstrarea identităţii spirituale a Oastei Domnului, evitând orice compromisuri. Este, pentru noi, cei de azi, porunca zilei. Deşi suntem atenţi la toţi şi la toate, luăm din realitatea multireli­gioasă de azi numai ceea ce ne ajută la păstrarea identităţii prin trăirea deplină a învăţăturii noastre de credinţă.

În condiţiile în care omul creştin actual este provocat nu numai de ispitele de natură trupească, ci îndeosebi de cele de natură spirituală, apetitul pentru rugăciune cunoaşte o scădere tot mai mare. Modelul de mare om al rugăciunii, oferit nouă de practica religioasă a fratelui Marini, ne este cu atât mai folositor nouă, celor de azi, pentru care rugăciunea ocupă un loc tot mai redus în meniul nostru spiritual. Exemplul său ne învaţă cum să intrăm în fiecare zi în dialog cu Iisus şi cu Biserica Lui, pentru a putea avea izbândă în lupta noastră pentru mântuire. Tineretul nostru trebuie să intre la şcoala aceasta a rugăciunii prin care se revarsă în viaţa noastră toate darurile de sus, de la Părintele Luminilor.

Şi, fiindcă e vorba de tineret, acesta găseşte în fratele Marini chipul impresionant al adevăratei feciorii. Curăţia trupului, a inimii şi a gândurilor a făcut ca viaţa lui să devină o icoană vie a ceea ce trebuie să fie un tânăr care a făcut un legământ cu ochii săi, cu gândurile şi cu simţirile sale. Marea iubire a vieţii lui a rămas iubirea pentru Iisus Hristos şi toţi aleşii Săi. „Sub aripa lui Hristos nu poţi sta şi cu sfinţenia, şi cu păcatul“, le spunea el tinerilor din vremea lui.

Azi, când sodomizarea şi sybarizarea au devenit un adevărat cancer pentru societate, întoarcerea spre izvoarele curăţiei face cu atât mai necesar modelul purităţii apostolului Marini. Într-o lume ca cea a noastră, în care pântecele a ajuns un adevărat idol, postul – ca armă de luptă – a fost abandonat de unii creştini. Ioan Marini a fost, şi în privinţa postului, un exemplu demn de urmat. El nu reducea postul doar la aspectul lui culinar, ci înfrânarea fizică trebuia să ducă, în alt plan, la biruinţele împotriva păcatelor sufleteşti. Această atitudine îndruma la combaterea formalismului în care se complăceau şi se mai complac unii dintre creştinii noştri.

Acestea sunt doar câteva din trăsăturile moral-spirituale ale fratelui Ioan Marini, prin care el rămâne mereu actual în lupta celor ce vor să-şi câştige mântuirea în Biserica lui Hristos. Cunoscând viaţa şi strădaniile duhovniceşti ale acestui atlet al credinţei creştine din epoca noastră, vom lupta mai cu folos pentru realizarea idealului nostru de mântuire.

Am vrea să tragem o ultimă concluzie, citându-l pe fratele Traian Dorz, fratele de suferinţe şi biruinţe al misionarului şi luptătorului creştin Ioan Marini:

„Despre fratele Marini vor mărturisi veşnic toate urmele lui sfinte printre fraţi, toate predicile sale nemuritoare, toate scrierile din foile, din cărţile, calendarele şi cântările rămase după el. Pilda vieţii lui, minunată şi strălucită, va rămâne nemuritoare, iar jertfa sa alături de a Părintelui Iosif şi de aceea a celorlalţi fraţi cu care a muncit şi a suferit va rămâne la temelia Oastei Domnului pe totdeauna. Nimeni nu va putea vorbi despre istoria începutului acestei minunate Lucrări evanghelice fără să pomenească despre partea fratelui Marini, care a fost printre cele mai dintâi şi mai frumoase dăruiri aduse Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Cărui martor credincios a fost el până la moarte. („Fericiţii noştri înaintaşi“)

În acest sens, Editura «Oastea Domnului» consideră ca pe o datorie de conştiinţă să aducă la lumina tiparului şi deci a marelui public întreaga operă, gândire şi experienţă cu Hristos a acestui credincios cu viaţă de sfânt al vremurilor noastre.

 Gheorghe Precupescu

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *