Mărturii Traian Dorz

12 februarie 1948

… într-o duminică de februarie, am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, de unde se vedea în curtea şi clădirea Prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

– Să nu priviţi pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

– Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut, spre a‑i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii, ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca să nu ne vadă de pe sală, iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai ştia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame, încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar, chiar dacă dincolo ar fi cineva dintre ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al Părintelui Iosif. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post… Dar zilele de vineri şi cele însemnate cu foc în viaţa mea mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost… Aşa am petrecut-o şi pe aceasta, aici, în această groapă întunecoasă, dar plină de prezenţa lui Hristos lângă mine.

A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea când, într-o zi, uitân­du‑mă şi eu printre gratii, dincolo, la o fereastră din faţa noastră, văzui pe cineva care semăna cu fratele Maliţa care era atunci avocatul Prefecturii. Prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viaţa mea. El, cu încă cineva, îmi făceau acum semne, înfruntând în felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie să ia legătură în felul acesta cu noi, cei închişi. Putea fi pedepsit foarte aspru… Auzii şi întrebând:

– Ce faci, de ce ai nevoie?

– Mâncare, îmbrăcăminte!

– Vom încerca!

Şi dispăru, fiindcă văzuse pe cineva dincoace.

– Slăvit să fie Domnul! strigai eu. Domnul meu Se gândeşte la noi.

Suferisem cu răbdare atâtea săptămâni, dar acum parcă ajunsesem şi eu la capătul puterilor… şi a doua zi era duminică.

Duminica era zi de pachete.

De la fereastră vedeam cum intrau pe poartă coşuri, pachete, sacoşe cu mâncare. Gardianul, cu o fiţuică în mână, însoţit de deţinutul care ducea coşul cu toate acestea, dispărea pe coridoare spre cei care aveau fericirea să le primească.

La toate bisericile din oraş se auzeau clopotele… În toate bisericile lumii, fiind astăzi duminică, se înălţau acum rugăciuni „…pentru cei închişi şi pentru mântuirea lor“… Iar în ţară – simţeam aceasta! – toţi fraţii iubiţi se rugau pentru mine, pentru noi.

Mă retrag în colţul celălalt şi, în timp ce toţi ai mei stau grămadă, privind printre gratii la coşurile care vin pline şi se întorc goale la poartă, încerc să mă adâncesc în rugăciune şi în meditaţie.

Mă trezesc dintr-o dată auzindu-mi numele strigat de pe coridor.

– Aici! răspund în locul meu toţi ceilalţi, fugind de la gratii.

Uşa se deschise şi gardianul se ivi ţinând în mâini un coş mare de papură plin de mâncare.

– Care-i aici Dorz? Tu?

– Da!

– Ia-ţi repede mâncarea şi dă-mi coşul gol, să-l duc înapoi!

Încerc să aflu de la el cine este la poartă: mama, tata, vreun frate?

– E o femeie cu un grup! Sunt mai mulţi! Nu ştiu cine-s! Hai, gata?

– Ce noroc mai ai, frate Dorz, uite, ţie ţi-a venit primul! ziseră tovarăşii mei, grămădindu-se flămânzi în jurul meu şi pipăind pâinea mare, cârnaţii, plăcinta, merele… toate grămadă în mijlocul nostru, răsturnate pe pătura mea.

– Acuma, slăvit să fie Domnul! Rupeţi şi mâncaţi.

În câteva clipe nu mai rămăsese pe pătura mea decât nişte fărâmituri… Ce fericire nebănuit de mare pe lumea asta este să poţi rupe o bucată dintr-o pâine mare, după atâtea săptămâni de foamete, care păruseră ani…

În duminica aceasta le-au mai venit pachete încă la doi dintre noi. Şi cu acestea s-a întâmplat la fel. Seara nu mai aveam din ele nimic. Iar în noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

În dimineaţa următoare, la ora mâncării, în loc de turtoiul şi cafeaua pe care le aşteptam, prin vizeta deschisă au intrat două pâini negre, tăiate în patru bucăţi fiecare, şi o porţie singură, tăiată dintr-o altă pâine. Apoi nouă porţii mici de slănină.

– Pentru astăzi voi aveţi hrană rece! porunci gardianul de dincolo de vizetă. Vedeţi să vă ajungă până mâine!

Ne uitarăm unii la alţii miraţi şi nedumeriţi.

– Ce-i cu asta? Nu ne-a mai dat niciodată aşa!

– Să ştii că ne mută în altă parte. Ne duce altundeva, zise unul.

– Unde? întrebară vreo trei. Acum, aici parcă ne obişnuisem.

– Cine ştie! Poate va fi mai bine unde mergem.

– Sau poate mai rău, zise profesorul, încercând să se încurajeze, dar oricum, avem iarăşi două posibilităţi…

Începurăm să mâncăm din pâine, măsurând-o din ochi, să nu se sfârşească. Trebuie, gândea în sine fiecare, să las atâta pentru amiază, atâta pentru deseară… Dar cine să se poată opri când este atât de flămânzit cum eram noi toţi atunci? Fiecare se uita la celălalt.

– Cum, tu o şi mâncaşi toată?

– Ce s-o mai ţin? Să fiu tot timpul cu gândul numai la ea?

Şi aşa doar n-o să fiu prea sătul!

– Dar până mâine ce faci?

– Rabd, ce să fac? Poate se întâmplă cumva!…

Se şi întâmplă, într-adevăr. Cam după vreun ceas, gardianul îl scoase afară cu tot bagajul său pe preot. După vreme de un alt ceas, pe cei doi ţărani, la fel, cu tot bagajul lor şi nu-i mai aduse înapoi.

– Să ştiţi că lor le-a dat drumul!

– Atunci şi nouă trebuie să ne dea!

Fiecare începurăm să ne pregătim, spre a fi gata. Nu ştiam la care ne venea rândul. Ascultam neliniştiţi fiecare mişcare de pe coridor.

Dar nu mai scoase pe nimeni. Se auzi numai o dată trântindu-se uşa la camera vecină cu noi de partea cealaltă a coridorului, unde, între timp, nu ştiu care dintre noi aflase că era închis un criminal care ucisese nu ştiu câţi, peste zece, copii minori.

Într-adevăr, la programul de seara şi dimineaţa, trecând pe lângă uşa asta, văzusem pe ea două lacăte grele. Pe nici o altă uşă nu erau decât zăvoarele împinse. Pe a lui erau lacăte. Se spunea că e condamnat la 25 de ani… Grozav! Mai bine nu s-ar fi născut.

După-amiază am auzit dintr-o dată trăgându-se zăvoarele şi în uşă apărură doi gardieni:

– Gata! Afară cu toţii! Cu tot bagajul!

– Jos, la poartă!

Cu unul din temniceri în faţă şi cu celălalt în spate, ne-am înşirat pe coridor spre scări. Cei din faţă mergeau mai repede.

– Ţine, aproape, strigă cel din spate, împingându-l pe învăţătorul care era mai slăbuţ şi rămăsese mai înapoi.

– Grămadă! Şi doi câte doi! Nu vorbeşte nimeni şi nu vă uitaţi decât înainte! Repede, repede!

La poartă, pe rând, ni se dădură fiecăruia lucrurile oprite şi ni se luară, într-un registru, amprentele celor zece degete de la mâini. Un ofiţer aştepta lângă masă, privind atent la fiecare dintre noi.

Un temnicer veni, aducând o grămadă de lanţuri. Şi se pregătea să ni le pună, aşa cum era obişnuit cu deţinuţii de drept comun.

– Le punem la fiecare sau la câte doi?

Ofiţerul ne măsură din ochi pe toţi, apoi hotărî:

– Le luăm cu noi, dar nu le punem deocamdată. Vedem noi mai târziu… Nu-i putem duce cu lanţurile prin oraş, pe jos până la gară. Ăştia nu sunt deţinuţi de drept comun şi n-au condamnare. Apoi, întorcându-se spre noi, ne spuse ameninţător:

– Fii atent aici! Mergem prin oraş. Nu care cumva vreunul din voi să facă vreo mişcare, că uite (şi, scoţând de sub haină ţeava ameninţătoare a unui mare pistol, continuă): asta vă aşteaptă! Nu vă pun lanţurile deocamdată, dar îndată ce voi vedea că va fi nevoie… le vedeţi? Sunt aici!

– N-aveţi nici o frică domnu’ locotenent-major, îl asigurarăm noi toţi, convinşi că nici unul dintre noi n-ar încerca. De ce să fugim? Ce rău am făcut?

– Acum, doi cu doi, vă luaţi de mâini şi-i daţi drumu’ după tovarăşu’ gardian.

Am ieşit pe poartă astfel încolonaţi, într-o mână având bagajul, iar cu cealaltă ţinându-ne unul de altul. Mergeam prin mijlocul străzii spre gara de Est. În faţă era unul din paznici, în spate altul, cu lanţurile noastre, iar pe lângă noi – când la dreapta, când la stânga noastră – se ţinea ofiţerul însoţitor.

Maşinile şi căruţele ne ocoleau pe margini. Trecătorii se opreau, ui­tându‑se după noi, şi vorbeau speriaţi între ei. Unii ducându-şi batistele la ochi, alţii apropiindu-se să ne vadă mai bine. Dar gestul ameninţător al însoţitorului nostru îi alunga aspru:

– Ce vreţi? Ia vedeţi! Daţi-i drumul!…

Am ajuns la gară… Am oprit departe, într-un noroi, ca să nu fim aproape de marginea pe care umblau oamenii… Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.

Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci în­tr‑un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.

– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.

– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!

– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.

Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.

Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:

– Urmează Gherla!

Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.

– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…

– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.

– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!

Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.

Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem.

Pe aici trecuseră marii patrioţi români din vremurile asupririi austro-un­gare… Aici suferiseră marii luptători pentru mântuirea poporului, închişi de monarhia necruţătoare. Aici pieriseră mulţi dintre renumiţii bandiţi şi haiduci, împinşi la acte disperate de vitregiile vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte…

Acum, iată-mă şi pe mine aici pentru Numele scump al Domnului şi Mântuitorului meu Iisus Hristos. Cine ştie câţi dintre cei care trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna vor mai fi suferit numai pentru Iisus? Aici au venit atât de mulţi, aduşi unii de ură, alţii de lăcomie, alţii de răzbunare, alţii de cruzime… Dar câţi vor fi fost oare aduşi numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?

Slavă Ţie, dragoste a lui Hristos! De acum ai şi tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis şi în locul acesta!

Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. III, pag. 35-39

Lasă un răspuns