În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numeşti?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?
Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.
În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.
După ce, de ochii celor ce priveau la noi, făcu câţiva paşi alături de mine, mă făcu atent.
– Uită-te aici! Şi, din buzunarul mantalei, scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine, zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că…
Mă uitai la el atât de liniştit şi nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici cuvânt să mai continue.
Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.
N-am întâlnit, o bucată din drumul spre Beiuş, pe nimeni.
Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul unde se despărţea, din şosea, drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi.
Numele cătunului Râturi venea de la „rât“, care înseamnă „câmp“. Mai demult, vreo câţiva plugari, cinci-şase familii care îşi aveau pământurile acolo, şi‑au aşezat locuinţele în mijlocul câmpului lor de muncă. Cu vremea, s-au adăugat urmaşii lor şi astfel s-a format un cătun, aparţinând de comuna Mizieş.
Toţi cei de prin satele din jur i-au numit pe aceştia „râtaşi“, adică cei ce locuiesc în câmp. Strămoşii şi părinţii mei acolo locuiau, se vede, încă de la început, fiindcă una din cele două uliţe ale cătunului Râturi se chema „uliţa Dorzeştilor“.
– Stai! îmi zise el când am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi.
Aşteptăm aici să vină căruţa cu materialele tale…
Cum ai putut lucra tu atât de mult aici lângă noi, banditule? Şi noi să nu ştim nimic! Noi credeam că tu te-ai liniştit de când ai fost la noi, dar tu lucrai!
Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea! Ţi-arăt eu ţie, tâlharule!
Era palid de furie şi se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbeşte altcuiva, aşa de puţin mă îngrijora acum tot ce spunea el. Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva.
Am aflat din cuvintele lui că fusese pe acasă pe la mine şi că, în lipsa mea, făcuse percheziţie. Pomenise de o căruţă care încă n-a venit. Atunci sunt mai mulţi, mă gândii eu. Şi, dacă n-a venit căruţa încă, înseamnă că au căutat şi au găsit mult. Poate mai caută şi acum. Poate au aflat totul…
Aveam acasă toate cărţile pe care le adunasem din ziua când mă hotărâsem pentru Domnul şi până azi – în cei douăzeci de ani frumoşi cu Domnul… Sute de exemplare din cele vreo zece cărţi ale mele tipărite până atunci pe la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Beiuş… Mii de scrisori primite tot în aceşti ani de peste tot pe unde umblasem. Scrisori de la Părintele Iosif, de la fratele Marini, de la toţi fraţii mai cunoscuţi din Oaste şi care acum mulţi nu mai erau în viaţă…
Era în aceste scrisori o comoară de gânduri şi de întâmplări… Apoi notele şi însemnările mele… Jurnalele mele zilnice cu toate întâmplările mai de seamă prin care trecusem în viaţa mea de până atunci… Multe Biblii şi Testamente pe care le cumpărasem pentru fraţi. Multe colecţii din toate gazetele şi revistele Oastei, din toţi anii, începând cu 1922 şi până în 1948, când am fost arestat prima dată şi când a fost oprit totul.
Aveam acasă o mulţime de cărţi religioase şi literare, poate câteva mii.
O parte din ele le ascunsesem pe unde putusem. Sau le băgasem în lăzi pe care le dusesem în şopru, prin şură, pe sub lemne, printre paie. Ţineam la aceste lucruri mai mult decât la orice comoară, fiindcă toate erau lucrurile Domnului şi munca mea cea mai din belşug, răscumpărată cu sudoare şi cu lacrimi în cei mai frumoşi şi mai minunaţi ani din viaţa mea.
Acum nu ştiam cât de nimicitor s-au purtat la percheziţie. Cât au luat din cele din casă. Şi cât au aflat din celelalte. Ştiam că voi fi întrebat despre ceea ce au aflat – şi despre ceea ce încă nu aflaseră. Şi n-aş fi vrut să nu spun despre ceea ce ei aflaseră. Şi nici să spun despre ceea ce ei nu ştiau. Astea erau adevăratele mele îngrijorări, faţă de care tot ce spunea el nu însemna nimic.
Stăteam pe podul de lemn, rezemat cu spatele de bârna podului, iar el lângă mine. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam şi la mine în buzunare unele scrisori şi adrese de pe la fraţi. Într-un moment când el se uita în altă parte, am scos repede tot ce aveam prin buzunare şi, cu mâinile la spate, le-am rupt bucăţele şi le-am lăsat să cadă jos, în apa care curgea pe sub pod.
Pe drum începuseră să vină şi să treacă dinspre oraş oameni din satele vecine. Toţi mă cunoşteau şi îmi dădeau bineţe. Văzând pe cel de lângă mine, bieţii oameni se uitau speriaţi şi treceau trişti. Unii încercau să-mi vorbească, dar şeful îi repezea îndată:
– Vezi-ţi de drum, omule, până ţi-e bine! Lasă-l şi pleacă!
Stătusem destul de mult, dar căruţă tot nu venea.
Furios şi nerăbdător, se întoarse spre mine înjurându-mă.
– Plecăm! Dă-i drumul! Vor veni ei.
Am luat-o, ca şi până aici, înaintea lui.
La intrarea în oraş, doi copii se jucau lângă trotuar. Unul dintre ei era copilul meu, Viorel, de 11 ani, care învăţa la Beiuş şi stătea în gazdă la un frate. Copilul sări să vină la mine, zicându-mi:
– Slăvit să fie Domnul, tăticule! Unde mergi? Vin şi eu cu tine.
– Nu, Viorel, i-am zis eu. Unde merg eu acum, tu nu poţi veni cu mine. Rămâi aici şi vă jucaţi mai departe.
Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea şi se înspăimântă.
– Fii liniştit, Viorel, l-am mângâiat eu. Iarăşi voi veni.
Şi lăsai copilul plângând.
– Ai otrăvit şi sufletul copilului, banditule, scrâşni chipul de lângă mine, uitându-se crunt şi la copil.
Nu intrasem mult în oraş când văzui venind din faţa noastră pe fratele Gavriş. Avea pe el o şubă groasă. Se vede că venea de undeva mai de departe.
Eu n-aveam pe mine decât o haină subţire. Când plecasem de acasă era călduţ, iar la primărie nu avusesem de gând să stau prea mult. Acum, văzând unde sunt dus şi ştiind din rândurile trecute ce mă aşteaptă acolo unde merg, mai ales iarna, simţii un îndemn să-i cer fratelui şuba.
Când mă apropiai de el, îi făcui semn să mi-o dea. El înţelese, văzându-mă lângă cine eram. Se dezbracă din mers şi mi-o întinse.
Dar şeful se făcu dintr-o dată roşu şi scrâşni:
– Stai! Vrei să-i dai haina? Vino şi tu cu el. Eşti de-al lui, ha? Las’ că te vedem noi şi pe tine! Dă-i drumul lângă el, banditule!
Fratele se uită la mine şi liniştit mi se alătură, păşind bucuros şi el înaintea şefului.
Mă întristai de întâmplarea asta, dar căutai să mă liniştesc, ştiind că n-are de ce să-l ţină, fiindcă era nou venit, abia de curând, la Domnul; n-avuseseră când să-i afle numele.
Apoi era dintr-o familie mai săracă şi cu mulţi copii. Mai tot timpul fusese lucrător cu ziua pe la străini. Activitate religioasă nu avea. Aşa că, nefiind întru nimic primejdios pentru ei, doar voiau să-l sperie şi apoi să-i dea drumul.
Nu m-aşteptam nici chiar să-l ducă până la Securitate. Credeam că o să-i dea drumul din clipă în clipă. Dar văzui că nu-i dă….
În 8 iunie 1930, când m-am hotărât pentru Domnul, intrând în Oastea Domnului, singura mea carte religioasă era cartea „Corabia lui Noe“, scrisă de Părintele Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu. După ea au urmat apoi toate astea din căruţă, pe care le strânsesem cu atâta dragoste şi cu atâtea jertfe în toţi anii de atunci şi până în ziua aceasta…
Iar acum, toate acestea mi-au intrat aici, cu mine cu tot, în cuptorul din care ştie singur bunul Dumnezeu cum vom ieşi. Astăzi este 12 februarie. O, acum doisprezece ani!…
Şi, aducându-mi aminte de tot ce a fost atunci, am început să plâng amar. Simţeam că mă scufund ca într-o prăpastie fără fund şi fără nici o rază… Toate uşile Domnului îmi erau închise. Şi tot cerul spre El, acoperit de zidul prin care nimic nu putea nici trece de la mine, nici veni de la El.
M-am aruncat în genunchi pe ciment şi m-am prosternut cu toată faţa la pământ spre uşa îndurării lui Dumnezeu. Mă vedeam dintr-o dată despoiat de tot ce adunasem în douăzeci de ani. Căzuse trăsnetul. Venise furtuna. Năvăliseră chaldeenii şi, în mai puţin de o jumătate de zi, rămăsesem mai gol decât era Iov când a zis: „…Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului“ (Iov 1, 21).
Dar eu eram şi mai gol ca el, pentru că sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet…
Am strigat ca un disperat: Dumnezeul meu, ai milă de mine; dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur! De ce nu-mi răspunzi, Doamne? De ce taci, Mântuitorul meu Scump? Tu, Care ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, de ce îmi stai atât de departe acum în necazul meu? De douăzeci de ani de când Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice gând ai fost gata să vii lângă mine. Ai fost gata să-mi asculţi orice strigăt.
Şi acum iată-mă în cea mai grea zi din viaţa mea, aici în groapa aceasta a leilor.
Şi sunt singur, Doamne. Şi strig şi Tu nu-mi răspunzi.
Şi sunt despuiat de tot – şi Ţie parcă nu-Ţi pasă.
Şi ape tulburi şi reci vin spre mine din toate părţile – şi Tu nu-mi făgăduieşti parcă nici un ajutor.
Şi bat la poarta Ta închisă – şi Tu nu-mi răspunzi.
Şi stau prăbuşit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoşată aşteptare – şi Tu parcă nu mă vezi…
Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce Te-ai dus atât de departe şi m-ai părăsit aici?
În zadar… Uşa Lui îmi rămânea închisă. Şi, de după zidul cel gros, nu-mi venea nici un răspuns…
Din pustiul inimii mele un gând mi se ridică până la lumina minţii. Acest gând îmi spuse: Ai luat păcatul acelora asupra ta!
A sosit acum vremea să-l ispăşeşti! În zadar strigi. În zadar cauţi scăpare. În zadar ceri izbăvire! Nu mai este nici un alt drum decât acesta singur. Rabdă! Rabdă până la sfârşit, până când vei fi plătit tot.
Mi-am aplecat sufletul până în străfundul celor mai aprinse remuşcări. Şi n‑am mai putut spune decât trei vorbe: Fie Voia Ta…
M-am ridicat cu aceeaşi povară cu care mă prăbuşisem. Dar acum înţelesesem.
Se înserase… De dimineaţă nu mâncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă era mai frig decât afară, iar eu nu aveam pe mine nimic decât haina asta subţire şi uşoară.
Tremuram din tot trupul. Mă aşezam pe priciul gol şi rece, dar îmi era şi mai frig. Mă ridicam din nou să mă plimb de la uşă până la perete, cei trei paşi cât puteam să mă mişc… Dar oboseam atât de repede. Îmi înţepeniseră toate încheieturile trupului.
De frig, mă chinuia trebuinţa ieşirii afară, care devenise dureroasă. În celulă nu era nici un vas şi nici o posibilitate de liniştire a acestor dureri. Pe afară nimeni, să mă audă, chiar dacă aş fi bătut în uşă. În această a doua curte nu era nici o mişcare. Numai pe câinele mare şi negru îl vedeam plimbându-se şi îl auzeam lătrând…
Se înnoptase şi… nimeni.
După un timp tresar: în sfârşit, nişte paşi de cizme aud apropiindu-se. Se trage zăvorul şi se deschide uşa. Şi, dinspre lumina câtă era în curte, văd o statură puternică şi aud un glas aspru:
– Ieşi!
Când am trecut pe lângă el, un pumn greu ca un mai simţii că mă izbeşte pe neaşteptate după cap. Am fost aruncat departe şi gata să cad.
Mă ajunse din urmă şi, o dată cu o înjurătură îngrozitoare, simţii în spate cizma lui grea.
– Prinde-l, lup! Ia banditul!
Dar câinele nu-mi făcu nici un rău!
Nu ştiam încotro vrea să merg.
Mă simţii smucit de mâna stângă şi alt pumn mă izbi, spre nişte scări.
Înţelesei că trebuie să urc pe acolo.
Păşii pe prima scară, dar altă cizmă grea mă aruncă peste două scări în sus.
Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uşi. Mă oprii la prima, dar un pumn şi o cizmă mă izbi spre cealaltă. Nu era asta. Mă oprii la a doua. Dar fui izbit şi de la asta.
Aşa am ajuns până la ultima uşă, prin care intrai. Înăuntru mai era unul cu un ciomag. Se năpustiră asupra mea, lovind pe unde apucau: peste mâini, peste cap, peste spate, peste picioare. După ce obosea unul începea celălalt.
– De unde ai avut atâtea materiale, banditule? zise în sfârşit unul din ei, gâfâind.
– Le-am cumpărat, le-am scris, le-am împrumutat.
– Unde ai ascuns maşina cu care le-ai tipărit?
– Dar asta nu se poate ascunde, domnule major. Este mare cât o batoză, cum s-o ascund?
– Spune, tu ai o maşină de asta acasă la tine? Cât am căutat n-am găsit-o. Unde ai ascuns-o?
– Domnule major, asta este o tipografie şi nu se poate duce la ţară. Eu am tipărit cărţile şi foile astea la oraşe. La Sibiu, la Oradea, aici la Beiuş… Fiecare carte are scris pe ea unde s-a tipărit…
– Va să zică nu vrei să spui unde ai ascuns-o? se înfurie şi mai tare cel ce obosise.
– Lasă-l că spune el imediat, sări celălalt, odihnit, începând să lovească fără alegere şi oprire.
– Spui? Sau nu spui?
N-am mai răspuns nimic.
Nu-mi mai simţeam nici capul, nici mâinile, nimic. Urechile îmi ţiuiau şi toată pielea îmi ardea. Parcă nu mă durea nimic, ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup. Într-un târziu, obosiţi, se opriră şi se uitau la mine cu nişte ochi încruntaţi şi neputincioşi.
– Du-l înapoi, zise unul. Las’ că mai are el când să vorbească. Mâine, poimâine, săptămâna asta, cealaltă… anul acesta, anul viitor…
– Nu mai ieşi tu de-aici, banditule!
Cel ce mă adusese deschise uşa şi scrâşni:
– Dă-i drumu-napoi!
Şi mă duse înapoi în celula mea tot în acelaşi fel în care mă adusese.
Până pe la miezul nopţii nu mi-a fost frig. Toată carnea îmi ardea ca în flăcări.
Deci acesta este focul? Acesta este cuptorul în care trebuie să ard? Până la câte ori trebuie să fie aprins oare?
O Doamne Iisuse, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurarea Ta faţă de mine. Ajută-mă să pot răbda totul.
După ce mi s-au mai liniştit arsurile, au început durerile adânci în cap, în rinichi, în ficat, în genunchi…
Apoi frigul cumplit… Apoi trebuinţele fireşti. Părea că îmi plesneşte tot lăuntrul. Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strângeam ghem cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile, să nu strig, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos…
Şi nu se mai făcea ziuă. Auzeam cocoşii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centru. Auzeam cucuvelele ţipând din toate părţile…
Mă zvârcoleam şi gemeam cu lacrimile şi durerile cele mai grele din lume: Dumnezeule, Dumnezeule, ai milă de mine şi ia-mi viaţa. Ia-mi, Doamne, în clipa asta viaţa. Nu-Ţi mai cer nimic-nimic-nimic, decât să-mi iei viaţa în clipa asta aici…
Şi apoi eu însumi mă îngrozeam de ce spuneam. Numai glasul din adâncul meu nu voia să tacă. Îmi spunea: Rabdă, mai rabdă. Încă mai poţi. Plăteşte!
Trecea o crampă puternică – şi parcă iarăşi mai puteam câteva clipe.
Curând însă începea alta şi mai puternică.
Credeam că voi plesni dintr-o clipă în alta. Nişte cuţite de foc părea că îmi împung măruntaiele.
Se luminase de ziuă şi tot nu venea nimeni la mine.
Să bat în uşă? Nimeni nu mă aude… Numai câinele acesta lup, care mârâie mereu şi el, poate de frig. Parcă e un iad pustiu totul…
În sfârşit, se auzi cineva.
Veni majorul cel ce mă scosese aseară. Deschizând uşa, îmi zise:
– Ieşi la WC şi la apă! Ai voie de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, să ieşi la WC, să te speli şi să bei apă! Şi o dată pe zi mâncare. Dacă îţi aduc ai tăi de acasă. Dacă nu – rabzi! Noi n-avem aici pension sau restaurant.
Hai, gata? N-am vreme să stau aici cu tine!…
Mi-am uşurat trupul, după douăzeci şi patru de ore de chinuri, dar cuţitele din pântece tot nu mi se liniştiseră.
După un ceas, îl văd prin gaura vizetei venind pe celălalt major, cu o tavă pe care era o bucată de pâine şi o felie de slănină. Se opri în dreptul vizetei fără să deschidă şi, întinzându-mi prin vizetă întâi pâinea, apoi slănina, îmi zise dispreţuitor:
– Ia şi mănâncă! Asta ţi-e porţia până mâine.
Şi, trântind uşa de la coridor, ieşi.
Mă uitam la felia de pâine. Era de acasă. Deci ai mei aflaseră unde sunt. Dar cum, numai atât de puţină mâncare îmi aduc ai mei? Şi un copil ar mânca mai mult.
– Taci şi rabdă! îmi spuse rece şi sec glasul meu lăuntric.
Nu mai ştiam cum să mă rog. Simţeam nevoia cea mai mare de rugăciune, dar parcă o lespede grea se lăsase peste cuvintele mele. Un vânt rece şi vrăjmaş parcă bătea dinspre cer, alungându-mi înapoi în jos toate gândurile şi toate vorbele mele cu care îndrăzneam să mă apropii într-acolo. Sus în cer nu mai aveam nici un prieten, totul îmi era duşmănos. Începea să-mi fie frică să mă apropii de poarta Domnului.
Simţeam o foame cumplit de dureroasă… Aş fi mâncat de zece ori atâta pâine şi slănină.
Ridicai totuşi ochii prin vizetă spre acel strop de cer care se mai vedea prin ea. Şi doar câteva cuvinte putui să mă rog, ca o încheiere a tuturor gândurilor care mă frământaseră până aici:
– Totuşi, deşi nu merit, ai milă de mine, Doamne Iisuse…
Şi lacrimile îmi şiroiau pe coaja de pâine pe care o duceam sărată la gură, tremurând de frig.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. III, pag 105 -115
1 Comment