„Cât am pierdut noi pentru Tine / e tot ce-n lume-aveam senin. / Ce mult e pentru noi, Iisuse, / dar pentru Tine ce puţin!” (Traian Dorz)
13 martie 1959 a fost un moment de răscruce pentru Lucrarea «Oastea Domnului». A fost timpul unei mari încercări, în care fraţi ai noştri, alături de fratele Traian Dorz, au fost smulşi din casele lor, lipsiţi de bunurile lor, prigoniţi şi închişi pentru convingerile lor, de un regim ateu ce căuta să distrugă tot ceea ce nu putea controla.
Oameni ai lui Dumnezeu, prinşi ca nişte infractori, deposedaţi de orice mijloc de trai, urmăriţi, batjocoriţi şi umiliţi. Casa, masa, pâinea, cărţile, ba chiar şi puţinul strâns pentru o fiică ce-şi pregătea viitorul – toate au fost luate, fără drept de apel. „Nu s-au mulţumit că m-au luat pe mine şi lucrurile cu care m-au dus, ci, a doua zi, s-au dus din nou, asuprind pe ai mei şi cerând să le dea şi cei zece mii de lei pe care tocmai îi împrumutasem şi pe care i-au confiscat. După aceea s-au dus la casa de la Sânnicoară, de unde încă nu ne adunasem lucrurile, şi au confiscat tot ce am avut acolo. Toate lucrurile fetei mele, Nina. Cearceafuri, perne, ştergare, masa, patul, dulapul, scaunele… tot puţinul ce-l aveam. După aceea, cei de la Cluj au confiscat şi casa, cu grădină cu tot” (Istoria unei jertfe / Traian Dorz – Oastea Domnului, Sibiu, 1998, vol. 3, pag. 333).
Și totuşi nu a fost o surpriză. Omenirea a dovedit, de-a lungul istoriei, că nu poate tolera ceea ce nu poate subjuga. Adevărata credinţă a fost întotdeauna o piatră de poticnire, pentru cei care-şi doresc puterea, dar un stâlp de rezistenţă, pentru cei care vor mântuirea.
Însă, dincolo de suferinţa fraţilor noştri, mărturia lor ridică o întrebare tulburătoare pentru fiecare dintre noi: Cât suntem noi dispuşi să pierdem pentru Dumnezeu? Ne cutremurăm când citim despre pierderile lor, despre sărăcia în care au fost împinşi, despre felul în care statul a căutat să le nimicească nu doar traiul, ci şi sufletul? Dar astăzi, într-o lume care nu ne persecută cu cătuşe şi temniţe, ce suntem noi gata să jertfim pentru Hristos?
Ne numim credincioşi, dar câţi dintre noi am fi în stare să renunţăm măcar la o parte din confortul nostru, pentru a ne ajuta semenii? Ne dorim un creştinism lipsit de suferinţă, un drum spre cer pavat cu siguranţă şi bunăstare, însă uităm că orice credinţă autentică implică şi jertfă. Ne impresionează mărturiile Fericiţilor noştri Înaintaşi, dar câţi din noi s-ar ridica, dacă ar fi chemaţi, pentru o astfel de luptă, socotind, ca şi Sf. Ap. Pavel, „…că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8,18).
Jertfa fraţilor noştri de atunci nu a fost în zadar. Ea a păstrat vie flacăra credinţei şi a dovedit că puterea lui Dumnezeu e mai mare decât orice plan al oamenilor. Dar, astăzi, această flacără trebuie dusă mai departe. Nu prin cuvinte goale, ci prin fapte. Prin bunătate, prin curaj, prin renunţare de sine. Prin întrebarea sinceră pe care fiecare trebuie să ne-o punem: Ce sunt eu gata să pierd pentru Hristos?
„Nu te uita când dai din ce e, ci cât rămâne din ce-ai dat; nu ce-ai lăsat să vezi în urmă, ci câte încă n-ai lăsat!” (Traian Dorz – „Nu-ţi spune mai mult”)
Slăvit să fie Domnul!
Fratele Sorin MICUŢIU
