Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home 14 mai: Ziua de cinstire a martirilor din temniţele comuniste – O mărturie din 1948 a Poetului Traian Dorz

14 mai: Ziua de cinstire a martirilor din temniţele comuniste – O mărturie din 1948 a Poetului Traian Dorz

14 mai: Ziua de cinstire a martirilor din temniţele comuniste – O mărturie din 1948 a Poetului Traian Dorz

Securitatea i-a închis dosarul de urmărire informativă doar când a închis ochii pentru totdeauna. După 17 ani de puşcărie grea, percheziţii şi domicilii forţate, până şi securiştii s-au săturat să-l mai chinuie.

„Nu vezi cât rău îmi faci? Umblu după tine când aş putea fi cu familia”, i-a reproşat un securist. „Tovarăşe maior, va veni vremea când eu îmi voi lua pedeapsa pentru tot răul pe care vi l-am făcut, iar dumneavoastră pentru tot binele pe care mi l-aţi făcut”, i-a răspuns Traian Dorz.

Dar să revenim la mărturie:

”După ce am muncit astfel până în iarnă, am căzut iarăşi greu bolnav. Am fost scos atunci pentru totdeauna de la muncă, intrând din nou în regimul de celulă.

De data asta am ajuns într-o încăpere mare, la etajul II, deasupra acelei încăperi care fusese cândva una dintre biserici. Şi în care îmi petrecusem atât de mângâietoare ceasuri în 1948 – acum şaisprezece ani…

Alţi oameni, dar aceleaşi suferinţe, amărăciuni şi nevoi. Prilej unic de interiorizare şi de cercetare sufletească.

Aici în închisoare era rezolvată acea problemă pe care oamenii nu reuşesc afară să şi-o rezolve bine niciodată: problema timpului.
Afară oamenii, nici unii, nu au timp, nu reuşesc să aibă niciodată destul timp, mai ales pentru interiorizarea lor, pentru mântuirea lor, pentru Dumnezeul lor.

Aici au atâta timp, încât nu ştiu ce să facă cu el, ci caută să inventeze orice numai să-şi ocupe timpul prea mult, să treacă cumva timpul, care trece cumplit de greu.

Unii învaţă limbi străine, scriindu-şi cuvinte şi fraze scurte pe cioburi de sticlă unse cu săpun. Sau pe hârtie de saci, cu căpeţele de creion ascunse cine ştie cum, trecând prin percheziţii.

Alţii joacă şah, cu figuri din pâine frământată cu scuipat şi cu săpun, ris-când să fie pedepsiţi greu dacă vor fi prinşi.

Alţii îşi petrec timpul peticindu-şi cămaşa ruptă, prosopul tras, traista nedespărţită…

Prosopul tras şi traista nedespărţită… Cei doi prieteni statornici şi ai mei care acum, de atâţia ani aceleaşi, îmi ajunseseră aproape numai zdrenţe.

Privindu-mi prosopul, i-am scris şi lui două strofe, de amintire:

…De atâţia ani acelaşi, eşti rupt acum şi tras,
de numai amintirea din tine-a mai rămas…
Din ce te rupe vremea şi văd cum te sfârşeşti
ca moartea unui prieten îndurerat îmi eşti.

Mi-ngrop în tine faţa cu sufletul pribeag
în amintirea mâinii ce mi te-a dat cu drag
şi-a chipului Iubirii ce-ntâi te-a îmbrăţişat,
rămas şi azi pe tine senin şi-nsângerat…

Iar traista, care îmi rămăsese singura tovarăşă de viaţă de atâţia ani, stătea lângă mine, obraz lângă obraz, noapte de noapte, pe aceeaşi pernă, suferind şi ea împreună cu mine.

Câte ar avea traista mea de povestit din câte le-am suferit împreună! Ea a fost martora atâtor rugăciuni pe care nimeni altcineva, decât Domnul, nu mi le a auzit. Mi-a împărtăşit atâtea lacrimi pe care nimeni afară de El nu mi le-a mai ştiut. Mi-a însoţit atâta singurătate unde nici o fiinţă care m-ar fi iubit nu mă putea însoţi.

Ea mi-a purtat povara de gânduri şi de amintiri.
Ea mi-a ascuns atâtea mărturisiri şi taine pe care i le-am încredinţat, fără să mă spună nimănui…
În singurătate şi în iubire, vorbeşti cu lucrurile ca şi cum ar fi fiinţe. Şi trăieşti cu ele ca şi cu cei mai apropiaţi binefăcători.
Iată nişte gânduri scrise şi pentru traista mea:

Tu loc de mamă, şi de soră, şi de soţie mi-ai ţinut,
cu tine-am adormit alături, tu mi-ai păstrat tot ce-am avut.
De-atâţia ani, mereu mai goală de tot ce e lumesc erai,
comoara mea de taine însă, mereu crescută mi-o purtai.

Ai dat puţinul meu când furii te-au scotocit înverşunat,
dar tainele încredinţate mi le-ai ascuns de neaflat
şi n-ai trădat nimic din câte ţi-am spus toţi anii până-n zori.
– Ce prieten ar mai şti atâtea şi n-ar trăda de mii de ori?

La plimbare eram scoşi acum aproape zilnic câte zece minute, un sfert de ceas, tot în curtea aceea, în ţarcuri şi pe camere, ca mai de mult.

Dar acum, în locul gardurilor de scândură veche, prin care ne putusem când¬va vedea unii cu alţii, erau garduri de zid acoperite cu ţiglă, înalte, peste care nu mai puteai vedea şi auzi nimic. Şi prin care nu se mai putea trece nici cu ochii, nici cu mâna.

Ci numai porumbeii, zecile de porumbei care se pripăşiseră de mulţi ani prin podurile închisorii, treceau slobozi de la un ţarc la altul, spre a ciuguli fărâmiturile de turtoi aruncate de către o mână milostivă care îşi rupea de la gura sa pentru hrana acestor singure fiinţe prietenoase dintre zidurile acestea…

Şi numai straturile de petunii, semănate totuşi prin fiecare ţarc – ca o mângâiere – ne odihneau ochii şi ne răcoreau inima, după cum spunea prietenul meu Picu:

Pe deasupra şi pe sub
fâlfâie câte-un hulub
şi sărută cu răcoare
lunga dorului dogoare…

Porumbeii erau aici într-adevăr un dar al lui Dumnezeu, după cum fuseseră la Periprava ciocârliile. Şi după cum fuseseră la Jilava rândunicile.

Aceşti oameni închişi, care zăceau între aceste ziduri, unii de mulţi-mulţi ani, şi care ajunseseră să nu mai poată suferi om din pricina răului de orice fel primit de la el, doreau acum numai păsările şi orice altă vietate. Numai nu om.

Astfel că mulţi închişi erau în stare să-ţi povestească ceasuri întregi despre prietenia lor din diferite celule cu o muscă sau cu un păianjen… Despre învăţămintele şi bucuriile primite de la rândunici, de la ciocârlii sau de la porumbei.

O, Doamne Dumnezeule, pe ce căi ocolite trebuie să ajungem noi uneori la marile adevăruri spuse de Tine!

Uitaţi-vă la păsările cerului… sau la crinii câmpului… La porumbeii de pe acoperişuri sau la petuniile din ţarcuri. Şi înţelegeţi măcar acum ceea ce n-aţi avut vreme şi voinţă să înţelegeţi înainte de a ajunge aici…

Ţie, Doamne, toată slava,
c-ai lăsat cu sfânt temei
rândunele la Jilava,
ciocârlii la Periprava
şi la Gherla porumbei…

Viaţa şi-a urmat şi în noua mea stare cursul ei, oarecum obişnuit acum. Am aflat şi aici suflete dornice după Dumnezeu. În stările îndelungi de meditaţie, de rugăciuni, de mărturisiri, mulţi L-au aflat pe Domnul şi au pus frumoase hotărâri de a-L urma.

Îmi amintesc cu duioşie de unul dintre aceşti oameni care fusese cândva învăţător, iar acum era închis pe aici de mulţi ani.

Avusese o memorie foarte bună şi învăţase o mulţime de poezii, dar acum nervii îi slăbiseră şi le recita plângând oricui îi plăcea să-l asculte. Eu îl ascul-tam cu duioşie, fiindcă vedeam că-i face plăcere. De fapt le şi recita cu un dar deosebit. Învăţase numai ceea i se păruse lui mai frumos şi trăia puternic, cu toată fiinţa lui, ceea ce se spunea în poezia recitată, chiar şi atunci când nu-l mai asculta nimeni…

Era o antologie întreagă a poeziilor făcute şi răspândite în aceşti ani mulţi trăiţi prin închisori.

Multe din aceste poezii, lucrate de adevăraţi maeştri, erau capodopere de simţire şi de inspiraţie… Ele circulau numai din gură în gură şi, o dată cu moartea sau cu uitarea celor ce le cunoşteau, s-au pierdut pentru totdeauna… Ce păcat şi ce pierdere! Nimeni şi niciodată nu va mai putea crea poate ceva atât de frumos cum erau multe dintre acestea.

Când spunea „Mioriţa” şi când ajungea la:

„Iar dac-ai zări,
dac-ai întâlni
măicuţă bătrână
cu brâul de lână
din ochi lăcrimând,
pe câmp alergând,
pe toţi întrebând…”,

lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, iar glasul i se îneca într-un plâns amar. Amintirea mamei lui şi a tragediei vieţii sale erau răscolite până în stră-fundul cel mai dureros.

Fiecare poezie îşi avea la el istorisirea ei. Şi el spunea de fiecare dată cum a învăţat-o direct de la cel ce o scrisese.

La Jilava cântase cu Vasile Militaru, până la moartea aceluia, poezia: „A venit aseară mama din sătucul de departe / Să-şi mai vadă iar feciorul, astăzi domn cu multă carte”…

La Aiud şi la Canal, învăţase poeziile lui Nichifor Crainic de la el însuşi…

La Gherla, cu Ion Cahuleanu, le învăţase pe ale acestuia…
Apoi cu alţii şi cu alţii. Şi de la fiecare reţinuse ceea ce fusese mai frumos.

Avea o mulţime de amintiri şi o mulţime de poezii învăţate direct de la cei care le scriseseră… Era un izvor nesecat de toate acestea. Îndată ce mă vedea singur, venea lângă mine şi începea:

„…Când holda de seceri tăiată fu gata,
bunicul şi tata,
lăsară o chită de spice-n picioare,
legând-o cu-n fir de cicoare
– că spicele-n soare,
lucind mătăsos,
închipuie barba lui Domnul Hristos…

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
bunica şi mama
au scos-o sfielnic cu semnele crucii,
purtând parcă moaşte sfinţite şi lucii
– că pâinea, în abur de dulce miros,
închipuie Faţa lui Domnul Hristos…
Când coarda de viţă înconjură crama
bunicul şi tata,
bunica şi mama,
rupând un ciorchine de roşu mustos:
– Copile-mi grăiră, aceste broboane
sunt lacrimi şi sânge din spini şi din rane
şi-nchipuie Jertfa lui Domnul Hristos…

Podgorii bogate şi holde mănoase,
Iisuse Hristoase,
sunt raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n grâne,
striveşte-Te-n struguri
şi frânge-Te-n pâine,
Tu, totul în toate,
Preabun Dumnezeu…

Şi pâinea şi vinul la gură Te duce,
Iisuse Hristoase, Tu, Jertfa de Cruce,
adapă-mă-n sânge, hrăneşte-mă-n pâine,
ca mustul din struguri, ca miezul din grâne
ce toate le naşte şi toate le ţine,
căci Tu eşti în toate şi toate-s în Tine
– Tu, viaţa de-apururi
a neamului meu
Iisuse Hristoase, Preabun Dumnezeu…”

Iar după asta, altele, până când venea ori masa, ori stingerea şi ne despărţea.”

Istoria unei jertfe, vol III / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998, pag 460-464

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *