Suntem în decembrie 1937.
Foaia «Ostaşul Domnului» de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3, din 21 nov., în timp ce lupta între duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.
Rând pe rând, preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.
Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei…
Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloanele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare, cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs pentru anularea sentinţei judecăţilor bisericeşti împotriva Părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.
Mitropolia grăbea, prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui, pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici total.
Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un alt „cirinean“, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.
Atunci eram din nou lângă Părintele Iosif. Venisem tocmai la timp, căci fratele Marini căzuse iarăşi la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în legătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise:
– Sunt aici, în Sibiu, doi oameni cu care am putea conveni: Munteanu, care are ziarul «Acţiunea» şi Stoichiţă, care are gazeta «Glasul Dreptăţii».
Cu unul dintre aceştia doi va trebui să luăm contact şi să încercăm o înţelegere, ca să scoatem sub numele lor o foaie pentru fraţi. Cu care credeţi că am putea mai bine?
Unii avură o părere, alţii alta, când părintele zise:
– Să mergem la Stoichiţă! Dragă Dorz, vii cu mine, mergem noi doi.
Pe maşina Oastei era şofer fratele Popovici. L-am suit pe părintele în maşină, iar eu am urcat alături. Era seară. Se aprinseseră luminile când din Aleea Filozofilor pornirăm spre strada Avram Iancu numărul 9, unde îşi avea biroul său avocatul Ieronim Stoichiţă. L-am găsit în birou, împreună cu stagiarul său, Cornel Radu, şi el, tânăr avocat.
Încântat de întâlnire, dl. Stoichiţă – care era un om la fel de vrednic şi de binevoitor cum fusese la vremea sa dl. Metea – şi la fel şi dl. Radu, ne-au primit cu bucurie. Amândoi aceşti oameni cumsecade cunoşteau bine toată situaţia Oastei şi a părintelui. Ne-am aşezat toţi patru la o masă.
După câteva vorbe începătoare, părintele descrise pe scurt starea noastră, motivul venirii noastre şi rugămintea noastră stăruitoare de a ne pune la îndemână foaia lor care, şi aşa, nu apărea decât din când în când şi doar local.
– Cu toată bucuria, Părinte Trifa! – răspunse dl. Stoichiţă. Rămâne numai să stabilim în amănunt cum să facem acest lucru.
– Foarte uşor pentru d-voastră, d-le avocat! Totul rămâne în seama noastră. Iar dacă se vor mai ivi neprevăzute, cu Dumnezeu le vom rezolva pe toate.
– Atunci, să fie într-un ceas bun! – zise zâmbind dl. Stoichiţă. Şi ne despărţirăm strângându-ne mâinile cu căldură şi prietenie.
– Slăvit să fie Domnul! – izbucni voios părintele, îndată ce ne văzurăm singuri. Iată ce minunat a lucrat El şi de astă dată!
Acum, dragă Dorz, la lucru! Cu ajutorul Domnului, foaia trebuie să apară chiar acum de Crăciun. O, ce bucurie vor avea fraţii noştri văzând o nouă minune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi! Să facem o foaie cum n-a mai fost alta.
Astfel apăru din nou, sub denumirea «Glasul Dreptăţii», pentru 25 dec. 1937, scrisul dorit şi aşteptat de toţi fraţii. Mult încercatul an 1937 se sfârşea în lumina unei mari bucurii.
Pe prima pagină foaia anunţă un tâlc frumos de Naşterea Domnului: „Şi iarăşi va veni… Acum 1937 ani, Iisus a venit ca Mântuitor; a doua oară El va veni ca Judecător…“
Numărul de început apărea sărbătoreşte, în 16 pagini şi era plin de o bogată şi aleasă hrană sufletească.
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. II
În ziua de 15 decembrie un miliţian mă luă de acasă şi mă duse la postul de miliţie din gară, unde eram chemat de cineva de la Bucureşti.
Am bănuit că era şeful care mă anchetase la Minister.
Într-adevăr, el era.
De la început s-a răstit la mine, ameninţând toate adunările care se vor face de sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou şi ale Bobotezei în toată ţara.
– Se dovedeşte clar acum, zicea el, că dumneavoastră sunteţi împotriva oricărei legalităţi. Vă place anarhia şi dezordinea, fiindcă sunteţi nişte nesupuşi şi nişte vrăjmaşi atât ai Bisericii, cât şi ai Statului. Vi se oferă posibilitatea să vă puneţi în ordine, dar vreţi dezordinea. Fiindcă sunteţi nişte dezordonaţi! În cazul acesta să nu vă miraţi că se vor lua împotriva dumneavoastră măsurile pe care le meritaţi.
E ultimul prilej care vi se mai oferă! Dacă în săptămâna asta nu vă prezentaţi la Bucureşti cu memoriul despre care a fost vorba, să ştiţi că se va proceda fără milă împotriva dumneavoastră!
– Dar cum să-l fac, domnule? Eu n-am nici un fel de calitate şi de autoritate în Oaste! În numele cui să cer eu legalizarea Oastei?
– În numele dumitale personal!… Şi al celor care gândesc ca dumneata. Nu trebuie să spui nici un alt nume dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni. Dar fă-l odată!
– Voi încerca!
– Când ajungi la Bucureşti, îmi dai un telefon. Iată numărul. Eu voi veni să‑mi dai şi mie un exemplar din memoriul pe care îl vei prezenta la Patriarhie şi la Departament.
N-am mai putut amâna. Am alcătuit atunci următorul memoriu:
Către,
Prea Fericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, IUSTINIAN
– Bucureşti –
Subsemnatul, Dorz Traian, domiciliat în Simeria, reg. Hunedoara.
În numele meu şi cu asentimentul acelora care gândesc la fel ca mine, membri ai fostei Asoc. Relig. Ort. „Oastea Domnului“, supun cu smerenie şi încredere părinteştii bunăvoinţe a Prea Fericitului Patriarh următorul
M E M O R I U
Cu privire la starea actuală şi la dorinţa rezolvării favorabile a problemei adunărilor duhovniceşti ale credincioşilor din fosta Asoc. Relig. Ortodoxă „Oastea Domnului“
Prea Fericitul Patriarh ştie că în toată ţara noastră există un număr mare de fii credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe, care sunt membri ai fostei Asoc. Relig. Ort. „Oastea Domnului“ şi care sunt dornici să trăiască o viaţă duhovnicească cât mai potrivită cu Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu – Biblia – şi cu învăţăturile sfinte ale Bisericii. Aceşti fii credincioşi iubesc credinţa noastră ortodoxă, căci credinţa lor se întemeiază numai pe principiile şi învăţăturile Bisericii.
Într-o mare parte a ţării – îndeosebi în Ardeal – aceşti fii devotaţi ai Bisericii au fost primiţi în Comitetele Parohiale şi în Şcolile Duminicale, dându-li-se posibilitatea ca, în felul acesta, să-şi găsească satisfacţia sentimentului lor adânc religios în programe de plăcută petrecere duhovnicească, desfăşurate în biserici, sub supravegherea şi îndrumarea duhovnicească a preoţilor, duminica după-masă şi chiar şi în alte sărbători şi seri alese de peste săptămână.
Dragostea şi înţelegerea care le-au fost arătate de către preoţi – acolo unde acestea au avut loc – au dus la o adâncă armonie între credincioşi şi preoţi, putându-se realiza în acest fel multe lucruri îmbucurătoare. În felul acesta s-a adus şi un mare folos Bisericii şi poporului prin faptul că au atras lângă altar mulţimea sufletelor dornice de o viaţă mai adânc duhovnicească, dându-li-se acolo această hrană căutată. Astfel că pe unii lucrul acesta i-a atras din primejdia rătăcirii sectare, care bântuie cu atâta furie pretutindeni printre credincioşii Bisericii noastre, iar pe alţii i-a smuls din ghearele patimilor rele şi ale păcatelor beţiei, desfrâului etc. care aduc atâta nenorocire şi pagubă sănătăţii şi vieţii poporului nostru. Oficial însă (datorită unor regretabile greşeli săvârşite în trecut de către unii din mai-marii noştri), atitudinea multora dintre slujitorii Bisericii noastre faţă de aceşti fii credincioşi ai ei a rămas până astăzi, în cea mai mare parte, o atitudine neprietenoasă şi ostilă.
Până astăzi ei nu au fost şi nu sunt îngăduiţi în multe locuri să-şi poată ţine adunările lor în biserici, respingându-li-se orice apropiere în direcţia aceasta. Astfel că, nevrând să se ducă la secte, ei au fost siliţi să-şi ţină adunările lor prin case, înstrăinându-se de supravegherea Bisericii şi contravenind dispoziţiunilor Legii de Stat.
Faptul acesta a fost şi este păgubitor din atâtea puncte de vedere: în primul rând, simţindu-se nedreptăţiţi şi îndepărtaţi cu ostilitate, s-a creat între ei şi preoţi o prăpastie artificială şi o stare care a dat naştere la atâtea penibile şi regretabile atitudini reciproce.
Apoi, în felul acesta, s-a favorizat influenţa propagandei sectare care, în multe locuri, a reuşit să facă victime printre membrii Bisericii noastre.
Şi, în sfârşit, a zădărnicit atâtea acţiuni bune şi folositoare, a căror realizare ar fi fost uşor posibilă într-o atmosferă de armonie duhovnicească, aşa cum era de dorit să existe.
Toate acestea nu au folosit decât duşmanilor Bisericii şi ai poporului, singurii care s-au putut bucura şi trage foloase din menţinerea atmosferei de nemulţumiri şi de neînţelegeri dintre noi.
E adevărat că în ultimul timp, datorită unei râvnitoare munci de lămurire, dusă de către unii fraţi mai ostenitori, situaţia s-a îmbunătăţit mult în multe părţi, acolo unde astfel de adunări de lămurire au avut loc. Aceasta s-a putut face cu atât mai bine, cu cât în unele locuri un însemnat număr de slujitori ai Bisericii au dat un preţios şi binevoitor concurs la aceste întruniri, îngrijoraţi fiind ei înşişi de ascensiunea curentului sectar. Şi doritori fiind de îndreptarea fericită a unor lucruri care, era bine dacă ar fi fost mai de mult şi oficial soluţionate favorabil.
E regretabil numai că unii dintre aceşti preoţi binevoitori au avut de suferit de pe urma acestei bune iniţiative. Cum e, recent, cazul părintelui Albu de la Asău, raionul Moineşti, care, pentru că a primit ca în cadrul unei şedinţe a Comitetului Parohial să aibă loc, în biserica sa, o astfel de adunare, se găseşte acum sub ancheta mai-marilor săi, ameninţat fiind cu mutarea disciplinară, spre a constitui un exemplu negativ.
E uşor de închipuit, în astfel de condiţii cum pot fi priviţi aceşti credincioşi de către ceilalţi preoţi, oricât de binevoitori şi îngrijoraţi ar fi ei.
Negreşit, se simte nevoia acută a stăvilirii progresului sectar precum şi a împiedicării descompunerii morale a vieţii membrilor Bisericii noastre. Şi singura posibilitate practică şi reală de îndreptare a lucrurilor este reînviorarea duhovnicească a vieţii bisericeşti.
Iar pentru aceasta, concursul cel mai preţios îl pot da în chip deosebit foştii ostaşi – aceşti fii credincioşi ai Bisericii, care se străduiesc să ducă o viaţă corespunzătoare sfintelor învăţături – dacă chestiunea lor va fi cu dragoste şi înţelegere îmbrăţişată de Biserică.
Până acum, Autorităţile ordinii de Stat au privit adunările foştilor ostaşi – chiar şi acelea ţinute în afară de biserici – fără să ia o atitudine împotriva lor! Acum însă ni s-a pus în vedere că ţinerea pe mai departe a unor astfel de adunări nu va mai fi permisă, ci ele, fiind considerate ilegale, vor fi sancţionate.
În situaţia aceasta s-a ajuns la o răscruce. Dacă nu se găseşte o soluţionare fericită, e primejdios să se creeze o stare şi mai îngrijorătoare. Pe de o parte, unii, neputând renunţa la adunările lor, considerate acum ilegale, vor fi sancţionaţi, lucru care nu va rezolva chestiunea, ci o va adânci şi mai mult.
Iar pe de altă parte, alţii, mai slabi, vor fi atraşi de libertatea şi propaganda sectară, precum şi de ispita de a reacţiona defavorabil Bisericii.
Nici în primul şi nici al doilea caz, nu va fi nici un câştig. Ci, dimpotrivă, pagube şi răni uneori ireparabile.
Dată fiind această stare de lucruri – fără să am vreo însărcinare deosebită şi fără nici o calitate decât aceea de fiu al Bisericii şi frate mai cunoscut între fraţii ostaşi – am găsit cu cale să supun cu toată smerenia şi cuviinţa părinteştii griji şi înţelepciuni a Prea Fericitului Patriarh această sesizare, îndemnat fiind numai de sincera dorinţă a unei înviorări duhovniceşti în Biserica noastră şi de instaurarea unei adevărate şi adânci armonii între fiii ei. Lucru atât de necesar în zilele acestea când, cu toţii uniţi, trebuie să fim angajaţi în opera uriaşă de refacere morală a omenirii, în spiritul păcii, iubirii şi înţelegerii, spre slava lui Dumnezeu, propăşirea Bisericii Sale şi bunăstarea poporului nostru.
Dorim din toată inima şi ne rugăm Domnului Dumnezeu să se găsească o soluţie fericită acestei situaţii, spre a nu se ajunge la noi dezbinări dureroase, la nemulţumiri şi la amărăciuni noi, poate şi mai mari.
Dorim şi ne rugăm ca soluţia care se va găsi să fie un factor pozitiv în viaţa duhovnicească a Bisericii şi a poporului nostru, spre a se pune capăt fericit unei stări anormale, create în trecut de către oameni care erau rupţi de popor, lucru care a dăunat atât de mult tuturora.
Înţelepciunea cu care Domnul Dumnezeu V-a luminat, ca pe un ales stâlp al Bisericii, va găsi desigur calea cea cu adevărat fericită care să poată duce la adevărata şi buna rezolvare a acestei probleme. Fiindcă ajunge cât a îndurerat ea timp îndelungat viaţa duhovnicească a Bisericii şi a unui atât de mare număr de fii buni şi credincioşi ai ei.
Vom fi fericiţi cu toţii dacă, ţinându-se seama de dorinţele şi sentimentele celor dintre care venim, se va găsi posibilitatea ca slujba lor credincioasă şi ascultătoare de Dumnezeu şi de Biserică să capete forma legalităţii în cadrul Bisericii.
În felul acesta, mulţimea acestor credincioşi, cu dragostea şi râvna lor duhovnicească, nefiind îndepărtaţi, ci îmbrăţişaţi cu iubire şi încadraţi deplin în viaţa Bisericii, va aduce vieţii ei o puternică înviorare şi avânt spiritual.
Prin aceasta Veţi face încă un lucru, poate dintre cele mai alese, spre binele Bisericii şi al poporului, pentru care Vi se va păstra recunoştinţă, fiindcă va fi soluţionată o problemă arzătoare fără a fi creată alta.
Aşteptând cu încredere şi răbdare hotărârea înţeleaptă şi înţelegătoare a Bisericii, rămânem, sărutându-Vă cu supunere dreapta.
Bucureşti, 26 decembrie 1956
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III
