18 noiembrie 1959

Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.

În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.

Pe rând au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ioan Opriş, Lae Marini…

Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră… Abia acolo ne-am revăzut toţi câţi eram: douăzeci şi trei.

Noi, cei şase care fuseserăm ţinuţi la Securitate până la proces, eram îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă. Toţi ceilalţi, care fuseseră duşi la penitenciar, erau în hainele vărgate, de condamnaţi – condamnaţi mai înainte chiar de a ni se fi ţinut procesul.

Era şi acest lucru un semn că noi eram deja condamnaţi de mai înainte. Procesul era doar o formalitate de ochii lumii.

Ni s-a pus de la început cu stricteţe în vedere că n-avem voie să spunem nici un cuvânt şi nici să facem măcar un semn familiilor noastre care se vor afla în sala procesului. Că oricare dintre noi va face aşa ceva o să aibă de suferit pe loc o pedeapsă. Şi nu numai el, ci şi familia sa.

– Vă rugăm să ne daţi măcar dreptul la zece minute de vorbitor cu familia şi la pachet de la ai noştri, le-am cerut noi, ştiind că mai înaintea noastră multora dintre cei ce fuseseră judecaţi aici li se dăduse acest drept.

– Vi se va da după proces!

Primul am fost introdus la judecată eu. Trebuia să trec până în sala procesului printr-un coridor…

Dintr-o dată am văzut pe scări şi pe coridor o mulţime de feţe cunoscute şi dragi. Fraţii şi surorile noastre din multe părţi ale ţării, veniţi să ne vadă, nu fuseseră lăsaţi să intre în sala de judecată. Acum aşteptau aici afară, să ne vadă măcar şi de departe, trecând… Bine că îi lăsaseră totuşi măcar aici pe scări. Căutaseră gardienii să-i împiedice, dar fraţii nu s-au lăsat până au răzbătut.

Le-am făcut din ochi şi din mână, fără cuvânt, cele mai fericite semne de dragoste şi de nădejde în ajutorul Domnului nostru. Şi în revederea de Sus.

În sală erau ai noştri, familiile.

Am căutat cu ochii pe-ai mei. Numai Nina era, Viorel era în armată, accidentat şi eu nu ştiam. Florica departe, părinţii bolnavi… Apoi toţi ceilalţi, soţii, surori, mame, copii de ai noştri, care stăteau plângând şi rugându-se.

Întrebările şi învinuirile judecătorului au fost puţine şi scurte, toate, de fapt, cele ale anchetatorului nostru.

Toată formularea acestora era făcută şi pusă în aşa fel, încât să nu lase loc decât pentru recunoaşterea învinuirii. Orice alt răspuns ne era tăiat scurt.

Am căutat să apăr cauza Lucrării şi dreptul nostru la credinţă…

– Să nu răspunzi altceva, decât la întrebare! mi-a strigat tăios preşedintele.

Când am văzut că aşa merge şi judecata, ca şi ancheta, am tăcut. N-am mai răspuns nimic.

– Care îţi este ultimul cuvânt? a întrebat aspru preşedintele.

– Înţelegere şi dreptate! am răspuns. Apoi am stat jos.

– Bine! Altul!

Toţi cei din sală asistau cutremuraţi şi aveau ochii plini de lacrimi, aţintiţi la noi.

Unii încercau să ne facă semne, să ne şoptească… Dar paznicii înarmaţi ne ţineau din scurt, stând neclintiţi şi atenţi ca un zid de gheaţă şi de foc între noi şi ai noştri.

Am asistat apoi pe rând la aducerea tuturor celorlalţi, în ordinea „impor­tanţei“ în care avusese ordin să ne clasifice anchetatorul, după scopul pe care îl urmăriseră cei ce căutau nimicirea Oastei atât cu ancheta, cât şi cu procesul.

Pop s-a comportat ca unul care avea încă o deplină încredere în tot ceea ce probabil i se spusese de către anchetatori: că, dacă şi în faţa judecăţii el va recunoaşte totul, ba încă chiar şi mai mult decât i se cerea, el nu numai că va fi eliberat, ci şi toţi cei din sală vor vedea că el este cel mai curajos şi mai vrednic. Apoi admiraţia (şi naivitatea) fraţilor o să-l urmeze ca pe un conducător. Abilitatea lui va avea deci de trecut aici un examen. El trebuia să iasă primul.

Asta şi vroia ancheta. Fiindcă apoi, prin el, Autoritatea va putea nu numai controla tot ce este în Lucrarea Oastei, ci şi conduce pe aceasta prin el, aşa cum va vrea!

De aceea Pop, la toate întrebările preşedintelui, a răspuns cu grabă şi curaj, recunoscând că a făcut mult mai mult decât stătea scris în dosar.

Apoi cu singurul lui ochi a privit triumfător şi zâmbind peste sală şi a stat jos mulţumit.

Au urmat, aduşi pe rând, ceilalţi… Unii au răspuns curajos şi demn ca: Popa Petru, Capătă, Arcadie, Cornel, Valer şi mai ales fratele profesor Ghi­ţă Precupescu.

Apoi, unul-doi încercau să-şi tăgăduiască rolul… Că n-au fost chiar peste tot unde se spusese. Că n-au făcut chiar atât cât sunt acuzaţi. Că n-au avut chiar importanţa care li se dă…

Iar alţii – vreo patru – târându-se, văicărindu-se că n-au ştiut, că n-au vrut, că n-au cunoscut… se milogeau să fie iertaţi, că nu vor mai face…

Îmi părea că se prăbuşeşte cerul pe mine, că se deschide pământul şi mă înghite.

Ce ruşine! După zeci de ani de credinţă, după mii de predici spuse altora, după nu ştiu câte legăminte făcute lui Dumnezeu, acum să ajungi să te lepezi cu atâta nevrednicie de Lucrarea lui Hristos, aici, înaintea unui tribunal omenesc. Numai pentru că nădăjduiai că, dacă vei face asta, aceşti oameni care te judecă vor avea milă şi-ţi vor scăpa de suferinţă trupul, hoitul acesta netrebnic!

Mi-e ruşine să dau numele acestora. Toţi cei care erau în sală i-au văzut şi i‑au auzit. Cred că în urechile multora mai răsună şi astăzi ecoul acestor ruşinoase văicăreli.

Pe faţa frumoasă a Oastei Domnului, pe care străluceau podoabele minunate ale atâtor mărturisiri făcute de vrednicii noştri înaintaşi, ei aruncau acum cele mai urâte pete. Era deci adevărat tot ce făcuseră prin închisoare. Şi tot ce făcuseră şi înainte de asta.

Unii dintre aceştia şi-au plătit şi avocaţi apărători. „Apărarea“ a fost tot aşa de vrednică şi demnă ca şi ei. Tot ce-au spus aceşti avocaţi în apărarea clienţilor lor s-a redus cam la asta:

– Rugăm onorata instanţă să binevoiască a le acorda acestora circumstanţe atenuante, întrucât, după cum se poate vedea şi constata atât din declaraţiile inculpaţilor, cât şi din atitudinea lor, aceştia au complexe de inferioritate şi deficienţe atât fizice, cât şi psihice…

Şi cam atât!

Şi nici unuia nu i-a plesnit obrazul. Şi nici unul n-a strigat după aceea, plângând cu amar: Sunt un netrebnic!

Ci au sperat în mila şi în bunăvoinţa asupritorului.

O dată încheiată farsa procesului, procurorul avea acum prilejul să-şi rostească rechizitoriul său necruţător împotriva Lucrării Oastei Domnului, ca idee întâi, apoi ca activitate.

Pe urmă ne-a selecţionat pe noi, după vina fiecăruia, cerând pentru cei mai „fanatici“ maximum de pedeapsă. Munca silnică pe viaţă pentru vârfuri şi apoi, gradat în jos, pentru fiecare dintre ceilalţi, după importanţă şi după activitatea de care se făcuse vinovat.

Apoi Tribunalul s-a ridicat. Noi am fost înconjuraţi şi scoşi între gardieni înarmaţi şi coborâţi din nou în maşinile care aveau să ne ducă la Penitenciarul Gherla, unde ni se va comunica sentinţa şi unde vom avea să ne ispăşim osânda.

La ieşire am trecut printre ai noştri! Dragii şi neuitaţii noştri ne făceau semne iubitoare. Ne strigau cuvinte de îmbărbătare. Se luptau să ne dea câte ceva din cele ce ne aduseră haine şi mâncare.

Am stăruit de gardieni să ne permită câteva minute de vorbitor cu familiile – aşa cum ne promisese anchetatorul.

Dar nu ni s-a permis nimic nici unuia dintre noi.

Am fost împinşi în maşinile care ne aşteptau. Şi ochii înlăcrimaţi ai dragilor noştri nu ne-au mai văzut. Decât după ani…

Sentinţa ne-a fost comunicată la Penitenciarul Gherla, unde am fost duşi îndată după terminarea procesului.

Noi, cei şase care fuseserăm până în ziua procesului la Securitate, am fost duşi la Gherla toţi împreună şi depuşi în aceeaşi celulă, cea cu numărul 64. Sentinţele Tribunalului ni s-au comunicat acolo. Eu fusesem condamnat la şaisprezece ani de muncă silnică, zece ani interdicţie şi confiscarea întregii averi familiale.

La Gherla apoi am mai aflat că mulţi alţi fraţi din Oastea Domnului, în toată ţara, mai fuseseră astfel condamnaţi. Fuseseră făcute mai multe loturi, pe regiuni. Şi Tribunalele îi condamnaseră fără cruţare, nefăcând nici o deosebire între Oastea Domnului şi cele mai primejdioase învăţături străine. Ne-au pus în rândul celor ce aveau nu o Evanghelie a iubirii, ci o învăţătură a urii faţă de Stat şi faţă de Biserică, precum i-am văzut pe cei ce se numeau milenişti sau martori ai lui Iehova.

Am fost socotiţi de către mai-marii poporului nostru asemenea acelora care nesocoteau orice îndatorire către ţară, chiar şi aceea a apărării ei, noi, cei care ne lăsasem pe front ani din viaţă, ori sângele, ori fraţii, ori părinţii noştri…

Am fost judecaţi ca vrăjmaşii Bisericii, noi, cei care eram însufleţiţi de cea mai curată dragoste pentru ea, sprijinind-o nu numai cu cuvântul nostru, ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfânt.

Nu ştim dacă – şi nici în ce măsură – la hotărârile de nimicire a Oastei, care s-au luat atunci, a contribuit şi conducerea Bisericii, nu numai a ţării noastre. Asta o va arăta numai Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, în ceasul ei.

Dar ştim că nici Patriarhia, nici Sfântul Sinod – care au ştiut bine de nedreptatea cea mare ce se făcea Oastei Domnului, care era un mădular al Bisericii – n-au făcut nimic spre a ne apăra! S-au lepădat de noi ca de nişte zdrenţe urâte şi aruncate şi ne-au lăsat să murim căzuţi undeva pe drumul spre Ierihon – trecând pe alăturea şi prefăcându-se că nici nu ne văd. Ca nu cumva să se expună la vreun risc nici cât de mic…

Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean Milostiv, acolo am fi putut muri cu toţii – din partea lor… Nici unii nu s-au sesizat de asta. …

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III