Traian Dorz

2 iulie 1954

În ziua următoare, apăru în cameră ofiţerul de serviciu împreună cu şeful de secţie…

Un fior de aşteptare bucuroasă trecu din nou prin inimile tuturor.

– Care îţi auzi numele ieşi pe sală cu tot bagajul!

Printre cele zece nume citite, era şi numele meu şi al fratelui Ioniţă.

Ne-au dus cu tot bagajul într-o cameră pentru eliberare. Apoi am fost duşi încă în aceeaşi zi la magazie ca să ne luăm şi bagajul care ne fusese oprit acolo. Şi obiectele care ne fuseseră luate încă din ziua când am fost arestaţi: acte, scrisori, ceasuri, stilouri, bani, cuţitaşe. Tot ce găsiseră atunci asupra fiecăruia în momentul arestării.

Toate aceste lucruri fuseseră trimise după noi, oriunde am mers. Ele se dădeau din nou omului numai atunci când era eliberat.

Ce emoţie avea fiecare revăzându-şi lucrurile sale, unii după atâţia ani de când li se luaseră. Aproape că ni le uitasem de tot.

Ne-am primit deci cu toţii toate actele şi toate lucrurile personale, semn că vom fi eliberaţi de aici încă azi.

Am fost duşi înapoi în camera noastră, cu toate aceste bagaje. Unii aveau chiar mult bagaj… De-a lungul anilor de muncă şi de vorbitor, familiile le tot aduseseră… Iar omul tot stânge, până în clipa morţii lui, totdeauna grijuliu, ca să nu ducă lipsă. Astfel îşi adaugă bietul om mereu alte poveri sub care apoi gâfâie cărându-le… Îşi încarcă astfel viaţa cu mereu alte griji. Căci totdeauna bogăţia – fie de aur, fie de zdrenţe – este numai grijă şi greutate.

Ce bine este de cei care au de cărat un bagaj mic! Ei merg atât de uşor şi de fără chinurile temerii că li se ia… Ori de amara durere că li s-a luat…

Din nou avui nedumerire în inima mea: cum rămâne cu 2 iulie? Azi este abia 21 iunie…

Când ne-am desfăcut fiecare cele două bagaje ca să ni le facem unul, abia atunci vedeai ce poate să strângă un biet om, din lumea asta!

O mulţime de săculeţe şi trăistuţe, fiecare conţinând câte o nimică: nasturi, aţe, petice de tot felul de culori şi de mărimi, căpeţele de săpun, lopăţele de lemn cu care mâncaserăm când nu ni se dăduseră linguri…

Şi, de fiecare „comoară“ de asta, bietul om nu se îndura să se despartă ca s-o arunce. O căra cu el ani de zile. Până când venea câte o percheziţie mare şi i le smulgea din mâini, aruncându-le la foc.

Cam aşa va fi odată şi cu „bogăţiile“ lumeşti pe care şi le tot adună bieţii oameni de prin toate locurile acestea pe unde peregrinăm acum cu toţii, ca nişte bieţi deţinuţi care nu putem fi siguri de nimic din ceea ce cărăm cu noi.

Sigure ne sunt numai povara, şi durerea, şi teama, sub care gemem cărându-ne zdrenţele. Dar în fiecare clipă putem, oricare dintre noi, să fim despuiaţi de ele. Sau luându-ni-se ele de la noi, sau luaţi fiind noi de la ele…

Ajunşi în camera noastră cu tot bagajul acesta, stăm acum gata, fiecare îmbrăcat ca de drum.

Afară era o căldură ca în cea mai fierbinte zi de vară. Dar aici, în cămăruţa asta, zece inşi cu tot bagajul transpirăm, îmbrăcaţi ca de iarnă, cu paltoanele luate la Crăciun…

În cămăruţa asta pregătită cel mult pentru patru inşi, cu paturile suprapuse şi cu oblonul împiedicând tot aerul de afară, stăm aşa de îngrămădiţi, încât numai bucuria că din clipă în clipă vom fi scoşi şi eliberaţi ne face în stare să putem suporta.

Era cam ora 11 când stăteam în picioare, cu ochii la uşă, gata cu tot ce aveam, aşteptând din clipă în clipă să plecăm.

Dar nimeni nu mai veni la noi!

– Se apropie masa! zice unul. Acum sunt ocupaţi, nu ni se poate da drumul până trece masa.

– Poate, răspunse altul, deci hai să ne dezbrăcăm, ce să stăm aşa!

– Masa! răsună pe sală.

– Eu nu mănânc nimic! ziseră în acelaşi timp vreo patru. Avem să mâncăm noi dacă ieşim. Ne-am săturat de arpacaş.

Trecu şi masa! Iarăşi se îmbrăcară, să fie gata în clipa în care se va deschide uşa. Unii nici măcar nu se mai aşezară pe pat. Stăteau în picioare la uşă, cu tot bagajul lângă ei ca în gară la plecarea trenului. Ca să fie primii când se dă drumul la uşă.

Dar sosi şi trecu şi masa de seară – şi tot nimic.

– Cum să nu ne dea drumul, când avem toate lucrurile şi actele asupra noastră? Nu-i voie să ne ţină peste noapte aşa. Avem la noi cuţite, foarfece, bani – ziceau toţi nerăbdători.

– Aşa ar fi! Atunci de ce ne ţin?

– Nu ştiu!

În curte sună numărul şi închiderea.

Noul ofiţer de serviciu care ne luă în primire, când ne văzu aici cu geamantane, cu raniţe, cu pachete, îl întrebă pe cel vechi:

– Dar cu ăştia ce-i aici cu tot bagajul?

– Am primit ordin să-i pregătesc de plecare. Mi s-a spus să-i pun aici gata, iar când am întrebat ce să mai fac cu ei, mi s-a răspuns:

– Să aştepte gata! Şi gata aşteaptă de atunci, dinainte de masă. Aşa ţi-i predau.

A trecut cum a trecut şi noaptea asta. Dimineaţa am luat aşteptarea de la capăt. Dar a trecut şi ziua asta, fără să se întâmple nimic cu noi.

– Frate Ioniţă, părinte Vlad, haideţi să ne aşezăm noi pe stat aici. De aici nu plecăm până pe data de 2 iulie. Mai stăm aici zece zile. Veţi vedea!

Dar ei se uitau tot neîncrezători la mine.

Fratele Ioniţă şi părintele Vlad erau cele două suflete cu care mă înţelegeam cel mai fericit aici. …

… Într-adevăr, aşa s-a întâmplat, precum fusese mai dinainte înştiinţarea Domnului…

Noi am stat în aceste condiţii, în camera aceea, încă peste zece zile, înghesuiţi şi pregătiţi în orice clipă de drum. N-am fost scoşi până în ziua de 2 iulie.

Câte rapoarte la toţi şefii de secţie, la ofiţerii de serviciu, că nu mai putem…

Câte întrebări: Ce e cu noi, că suntem ţinuţi aşa?…

Câte rugăminţi să fim schimbaţi!… Toate însă fără nici o urmare.

Toţi se uitau la noi, ridicau din umeri, dădeau din cap a mirare sau promiteau; eram ceva cu totul neobişnuit. Dar nimeni n-a făcut nimic. Până în ziua de 2 iulie.

Atunci îndată după deschidere, am fost luaţi pe rând şi duşi la camera ofiţerului de serviciu.

Am fost fotografiaţi şi puşi să semnăm de luare la cunoştinţă că suntem trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan…

Acolo ne vom stabili în comuna unde suntem trimişi fiecare, ne vom căuta loc de muncă pe o rază de cel mult 15 km.

Vom sta acolo până când va expira termenul pentru care suntem trimişi. Acest termen va putea fi scurtat sau prelungit, depinde de purtarea noastră acolo.

Eu sunt trimis în comuna Dropia, dintre Ciulniţa şi Călăraşi. Acolo va fi un ofiţer care ne va supraveghea. La acesta va trebui să ne prezentăm de câte ori ne va spune el. Acum ne va însoţi câte un gardian pe câte doi, până ce ne va preda la Miliţia unde suntem trimişi.

Într-un ceas, toţi cei zece eram scoşi pe poartă şi duşi la Miliţia din Caransebeş, de unde trebuia să plecăm fiecare când aveam trenul.

Am cerut voie ca până la tren să mergem prin oraş, spre a ne cumpăra câte ceva.

Am ieşit atunci liber prima dată după aproape doi ani…

Am intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o. Acolo, înaintea lui Dumnezeu, am plâns mult, mai mult decât am putut şopti.

Era 2 iulie 1954.

Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol III

Lasă un răspuns