Mărturii Traian Dorz

2 noiembrie 1953

 Stăteam mai mult singur… Şi, stând singur, începusem să mă gândesc la visele mele din noaptea de 2 martie.

De două ori câte 2, 4, 2. Erau 8 sau 242. Fie luate luni, fie luate zile erau la fel.
Întâi: de pe ziua de 2 martie – când începea prima numărătoare de 2, 4, 2 – înseamnă că va trebui să treacă o primă parte de 242 de zile; sau: 2, 4, 2 adică 8 luni.
Socotesc câte luni fac 242 de zile. Da, fac 8 luni.
Număr 242 de zile sau 8 luni, începând de la 2 martie… Da, se împlinesc 8 luni exact pe ziua de 2 noiembrie…
Ce se va întâmpla oare pe ziua de 2 noiembrie? Nu ştiu! Dar atunci trebuie neapărat să se încheie ceva. Dar şi să înceapă altceva…
Al doilea vis, cel cu decretul de premiere, în care am scris alte 2, 4, 2 zile, trebuia să înceapă după primul, undeva într-o localitate care va începe cu C… Până la altă dată de 2…
Pe urmă altundeva 2 mare.
Dumnezeule, cât de tainice sunt căile Tale! Şi cât de neînţelese sunt uneori pentru noi înştiinţările Tale!
De ce oare noi nu le înţelegem mai înainte de a veni vremea să se împlinească? De ce oare şi noi, ca ucenicul Tău Petru cândva, nu înţelegem de la început ce faci Tu cu noi şi pentru noi, ci trebuie să trecem întâi prin multe şi grele experienţe, pentru ca numai după aceea, uneori mult prea târziu, să înţelegem (Ioan 13, 7)?
O, cât nu le înţeleg nici eu acum! Dar Te rog, Doamne Iisuse, dăruieşte mi răbdarea şi încrederea de care am nevoie ca să străbat prin acest tunel întunecos, cu nădejde şi cu ascultare deplină de voia Ta. Împlinindu-mi slujba pentru care Tu m-ai trimis aici în aşa fel, încât, când voi ieşi din întunericul acesta în faţa Ta şi în faţa Lucrării Tale, să nu-mi fie nici ruşine, nici teamă de felul cum Te-am slujit…

În ziua când am văzut că nu mai pot face nimic acolo, atunci s-a întâmplat:
Din nou a apărut masa cu dosarele în curte… Din nou vizita medicală aco-lo.
De data asta, printre primii mi-am auzit şi eu strigat numele meu. Dezbrăcat până la brâu am păşit în faţa comisiei.
Doctoriţa cu halat alb mi-a ascultat din nou inima, mi-a luat tensiunea şi a spus celui ce scria în dosarul meu:
– Stenoză mitrală compensată… Tensiune subnormală: 11 cu 9… Munci uşoare. Jumătate de normă…
Treci acolo. Altul.
Era începutul lunii iulie 1953.

 

Eu aşteptam ziua de 2 noiembrie, când se împlineau cele 242 de zile. Acum eram convins că nimic nu se va întâmpla până atunci.
Eram împreună cu foştii mei tovarăşi de grupă când, pe la 20 octombrie, le-am spus:
– Noi nu plecăm de aici până pe 2 noiembrie!
– Nu se poate! Nu vezi că este imposibil să mai rămânem aici?
– Veţi vedea!

Aşa s-a şi întâmplat.
În noaptea spre 2 noiembrie începu să ningă. Un strat subţire de zăpadă era peste tot când se făcu ziuă.
Când ieşirăm afară, în faţa porţii văzurăm oprindu-se nişte dube mari.
Dinspre birou, câţiva gardieni ieşiră grăbiţi:
– Alarmă! Toată lumea se pregăteşte de plecare imediat! Se vor îmbarca în dube câte două brigăzi. Repede, repede…
Deci prima înştiinţare de 242 de zile sau 8 luni se împlinise întocmai.

În dubă, lângă inginerul Bartolomeu şi lângă fratele Ioniţă, le spun:
– Vom merge într-o localitate al cărei nume începe cu C… nu ştiu care. Dar vom sta şi acolo alte 8 luni, alte 242 de zile…
Ei stăteau cu capetele plecate, neîncrezători, ca toţi cei trecuţi prin astfel de locuri, unde la fiecare minut auzeai o părere, unde fiecare spunea un zvon sau un vis… Dar aproape nimeni nu putea să mai creadă în nimic.

În inima mea însă binecuvântam din tot sufletul pe Dumnezeul meu, Care mă înştiinţase cu atâta grijă şi dragoste mai dinainte.
Acum, când venise vremea să se împlinească, ştiam cu recunoştinţă fierbinte că Duhul Domnului meu Iisus avusese grija aceasta. Spre a mă încredinţa că El Însuşi a pregătit totul. Că Lui toate Îi erau cunoscute, că El Însuşi măsurase timpul şi cântărise greul care trebuia să-l duc acolo, spre împlinirea voii Sale şi a planului Său cu noi şi cu alţii.
M-am aruncat cu bucurie în braţele şi în grija Lui iubitoare. Cu şi mai mare sârguinţă, pentru noua etapă care începea.
Slavă Veşnică Ţie, Preaiubitul meu Mântuitor, Care porţi o grijă atât de apropiată de mine pas cu pas şi clipă de clipă!

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III

Lasă un răspuns