„Duminică, în 23 febr. 1930, Oastea Domnului din Sibiu a avut cea dintâi ieşire în afara oraşului, cu Cuvântul Viu… Am ieşit în comuna Sadu… Am fost primiţi cu toată dragostea. Ne aşteptau fraţii ostaşi şi popor mult. Îndată ce s-a tras clopotul de vecernie… am intrat cu toţii în biserică… Au slujit părintele locului, D. Bunea şi Părintele Iosif Trifa… Foarte frumos şi înălţător au cântat în strană ostaşul I. Lupu din Sibiu şi ostaşii din Sadu…
Ieşind din biserică, am tras la şcoală. Aici era un popor întreg. Sala şcolii, oricât de mare era, nu putea cuprinde mulţimea ce se adunase… Începe programul. Corul Oastei din Sibiu cântă «Împărate Ceresc». Vorbeşte apoi Părintele Trifa despre scopul venirii noastre, despre rosturile Oastei Domnului, încheind cu o istorisire despre cum se înrolau soldaţii în vremile de demult, pe vremea împărăţiei austriece – cu o foarte potrivită asemănare şi aplicare la înrolările în Oastea Domnului… Apoi a mulţumit celor ce ne-au primit.
Se face, în genunchi, rugăciunea de deschidere.
Încep cântările şi declamările. Cântă alternativ Oastea din Sibiu şi Oastea din Sadu. Un fel de întrecere duhovnicească, înălţătoare de suflet… Începe Oastea din Sibiu cu «Pe-al nostru steag e scris iubire», cântată pe voci. Un copil declamă frumos. Urmează Oastea din Sadu, cu altă cântare. Şi iarăşi declamă micul şi cumintele ostăşel I. Hanea… Toate declamările sunt gustate cu bucurie de către toţi. Urmează corul din Sibiu, cu cântarea «Veniţi din toate unghiurile ţării» şi o declamare… Se cântă pe patru voci: «O, ce valuri de îndurare». Lumea lăcrimează. Părintele Iosif ţine o scurtă cuvântare, pornind de la cuvântul: «Vă rugăm fierbinte… împăcaţi-vă cu Dumnezeu, prin Sângele Crucii Fiului Său» (II Cor. 5, 18-20)… Părintele Iosif tâlcuieşte Evanghelia duminicii, cu Judecata din urmă, stăruind asupra Mijlocitorului şi Apărătorului nostru, Iisus Hristos… În comună, fiind şi câţiva sectari milenişti, Părintele Trifa vorbeşte despre rătăcirea milenistă… scoţând din bagajul său o grămadă de cărţi mileniste şi arătând în ele, negru pe alb, grozava lor rătăcire de la credinţă… Poporul rămâne îngrozit, citindu-se din aceste cărţi, ce fel de hule i se aduc învăţăturii despre Sfânta Treime, despre dumnezeirea Mântuitorului şi altele… I se pune pe suflet poporului să se ferească de rătăcirile de credinţă…
Urmează iarăşi câteva cântări, apoi o chemare pentru întoarcerea la Dumnezeu…Trecuseră patru ceasuri într-o încăpere supraîncărcată cu un popor ce stase în căldură şi înghesuială, dar sorbind cu nesaţ Cuvântul Domnului, cu o foame şi cu o sete după cum scrie la Amos 8, 11.
Au fost şi împotriviri, dar Domnul a biruit“.
«Oastea Domnului» nr. 10, din 2 martie 1930
Am redat ceva mai pe larg această adunare şi cu un alt scop, anume acela de a se vedea cum erau îndrumate adunările Oastei de la început, de către chiar Părintele Iosif.
Şi să se vadă că, atunci când putea, Părintele Iosif, oricât de ocupat era, îşi făcea timp să meargă şi în misiunile din afară, în vestirea cu graiul a Cuvântului Sfânt.
Şi să se mai vadă şi faptul că, acei care vor spune mai târziu că Părintele Iosif n-a slujit ca preot la altar din cine ştie ce motive ascunse – vor spune o minciună.
Acest mare om al Adevărului n-a minţit niciodată. În tot ce a spus sau a scris el a spus numai Adevărul.
Acest om al conştiinţei n-a înşelat niciodată şi n-a fost un făţarnic. N-a spus niciodată într-un fel, iar apoi să facă în alt fel. În tot ce a gândit şi în tot ce a făcut, a fost adevărat şi credincios. De aceea este vrednic, pe totdeauna, de crezare şi vrednic de urmat de către toţi.
Toţi cei care au fost chemaţi şi rânduiţi de Dumnezeu să afle Calea Domnului şi să-şi câştige mântuirea sufletului lor prin Lucrarea Oastei Domnului, au datoria dumnezeiască să asculte în totul şi să urmeze în totul, pentru totdeauna, pilda şi Cuvântul arătat lor de către Însuşi Duhul lui Hristos, prin acest om ales de El şi trimis înaintea noastră, prin care El Însuşi ne-a grăit.
De aceea, oricine va veni – mai curând sau mai târziu – să adauge sau să scadă ceva din cele spuse de el, denaturând în vreun fel ceea ce a vrut sau a gândit el, se face vinovat de un păcat de moarte în faţa lui Dumnezeu şi a gândului pe care l-a avut El cu această Lucrare.
După cum acest om a dovedit cu viaţa şi cu jertfa lui că a fost curat în tot ce a făcut şi a vorbit, va fi dator faţă de Dumnezeu să fie curat şi oricare alt om, care va mai veni vreodată şi va intra în munca lui, spre slujirea lui Iisus Hristos.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. I
