În fruntea acestei Oştiri biblice este Însăşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a pus de la începutul ei peste ea Numele Său cel Sfânt. Şi din pricina acestui Nume al Lui, El o va apăra şi o va purta cu biruinţă până o va intra în Canaanul şi Ierusalimul Său cel Ceresc.
Să nu ne mai îndoim nici unii şi niciodată de izbânda şi viitorul acestei sfinte Lucrări!… Domnul a înfiinţat-o – şi nimeni n-o va mai putea desfiinţa. Domnul o conduce – şi nimeni nu o va mai putea opri. Domnul o apără – şi nimeni nu o va putea nimici. Despre noi ne vom putea îndoi, dar despre ea nu.
Se spune că la sfârşitul vieţii sale, Moise, profetul Domnului, a fost dus de Domnul pe muntele Nebo şi de acolo, Domnul, arătându-i de departe Canaanul, i-a zis:
– Poporul tău va ajunge şi va intra acolo, dar tu nu vei intra.
– De ce, Doamne, să nu intru eu? a zis cu durere şi cu lacrimi Moise. Am luptat atât de mult cu Faraonul, am înfruntat marea, am străbătut pustiul, am suferit patruzeci de ani şi acum să nu intru şi eu cu poporul Tău?
– Nu, Moise, pentru că tu ai făcut un mare păcat şi nu poţi intra.
– E adevărat, Doamne, că am păcătuit la rugul aprins, când n-am vrut să Te ascult.
– Alt păcat şi mai mare ai făcut.
– E adevărat, Doamne, că am păcătuit la Mara şi la Meriba.
– Alt păcat şi mai mare.
– Am sfărâmat tablele Legii Tale Sfinte!
– Alt păcat şi mai mare…
– Doamne, Te rog, spune-mi care a fost păcatul meu cel foarte mare.
– Păcatul tău cel mai mare este că te-ai îndoit de viitorul poporului Meu. De soarta lui. De izbânda lui şi de slava lui; pentru că Eu Însumi M-am pus garant pentru el şi peste el Eu Însumi Îmi pusesem Numele Meu cel Biruitor. Şi când te-ai îndoit de Oastea Mea, de Mine Te-ai îndoit… Acesta este păcatul cel mai mare…
Au fost mulţi şi dintre noi care s-au îndoit de Oastea asta peste care este pus Numele Domnului şi s-au lepădat de ea ori au părăsit-o, ori au şi luptat împotriva ei. Când s-a ivit faraonul ameninţând-o, au crezut că o va nimici – dar n a nimicit-o. Când s-a ivit marea înfuriată, au crezut că o vor îneca valurile ei – dar n-au înecat-o. Când s-au ivit flăcările şi au înconjurat-o din toate părţile, au crezut că o vor arde – dar n-au ars-o. Când s-au năpustit fiarele asupra ei, au crezut că o vor sfâşia – dar iată, n-au sfâşiat-o…
Şi aceştia au părăsit Oastea Domnului.
Toţi cei ce s-au îndoit de această Oaste sau au luptat contra ei de Domnul s-au îndoit şi contra Lui au luptat.
Cine se ridică contra unei oştiri se ridică contra Împărăţiei ei.
Cine loveşte într-o casă loveşte în stăpânul ei.
Cine dispreţuieşte un copil dispreţuieşte pe cel ce l-a născut.
De noi înşine putem să ne îndoim fiecare dacă vrem; şi poate că mai putem găsi dezvinovăţiri. Dar, despre poporul Domnului, ca popor al Domnului, şi despre Oaste Domnului, ca Oaste a Domnului, nu trebuie să ne putem îndoi nici unul şi niciodată, căci pentru asta n-am mai putea avea nici o dezvinovăţire. Ce a început Dumnezeu, El va şi duce totdeauna la bun sfârşit. Cine se îndoieşte nu va putea avea parte de Făgăduinţă şi nu va putea intra în Ţara ei o dată cu poporul sfânt, oricine ar fi fost acela şi oricine va mai fi el (Iacov 1, 5-8).
Am spus de la început ce greu mi-a venit să scriu această istorie. Pe tot drumul acestei scrieri, mi-a fost nespus de greu şi să spun, şi să nu spun multe dintre cele de aici, căci oricum tot eram în primejdie să greşesc.
Dar un glas divin am simţit că-mi porunceşte şi mie, ca în Apocalipsa 19, 9: SCRIE – şi am scris. Mi-a zis: SPUNE – şi am spus.
SCRIIND şi SPUNÂND, am putut să fac o sută de greşeli mici, faţă de o sută de oameni mici şi greşitori ca şi mine. Şi aş fi putut avea şi eu iertarea lor cum au avut-o şi ei pe a mea, fiindcă toţi eram la fel.
Dar NESCRIIND şi NESPUNÂND, aş fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, Care, neavând El Însuşi nici un păcat, nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.
Şi acum, când zilele mele s-au dus şi vorbele mele s-au dus, şi scrierile mele se duc, iată că sunt gata să mă duc şi eu pe urma lor la Judecata cea Mare şi Adevărată a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
Cu datoria mea faţă de fraţi şi de Frăţietate, mă duc împăcat, căci, pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu şi puterile mele, am căutat să alerg zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toţi să ajungă la pace, la unitate, la colaborare şi la orientarea cea sănătoasă şi bună în dreapta învăţătură. Cine a vrut să asculte s-a fericit. Cine n-a vrut se va osândi singur. În privinţa asta simt că nu mai am nici o datorie faţă de nimeni.
Cu datoria faţă de ceilalţi, de la cei mai mari şi până la cei mai străini şi vrăjmaşi, la fel, mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator şi faţă de ei. Nu mai datorez faţă de nimeni nimic. Pot privi şi acum, şi în faţa Judecăţii curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit ori de care m-am despărţit…
Şi acum vreau să mă întorc pe totdeauna şi cu toată faţa fiinţei mele în întregime numai spre Tine, Dulcele, Dragul şi Scumpul meu Mântuitor Iisus Hristos, cu Care am pornit pe acest drum de la primul meu pas şi cu Care rămân singur acum la pasul acesta, cel din urmă.
Nici Ţie nu trebuie să-Ţi mai spun acum nimic, pentru că Ţi-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc şi stare de stare până aici.
Şi acum iată, Doamne Iisuse, când pun ultimul punct la cartea aceasta şi o închid, îngenunchind pentru totdeauna înaintea Ta cu toată recunoştinţa dragostei mele, o depun la picioarele Tale, rugându-Te să binecuvântezi cu bucurie tot ce este în cuprinsul ei potrivit voii Tale… şi să acoperi cu milă înţelegătoare tot ce găseşti mai mult ori mai puţin.
Iar pe mine, Te rog, iartă-mă dacă n-am putut face mai bine şi mai frumos ceea ce ai vrut Tu, căci n-am fost nici eu decât un rob nevrednic care m-am apucat de acest lucru al Tău atât de mare cu aceste unelte ale mele atât de mici.
Dăruieşte-mi, Te rog, pentru toate sărutul milei, al iertării şi al înţelegerii Tale iubitoare şi duioase.
Iar celui care va prelua din mâna mea acest condei, această solie şi acest Steag, Te rog, dăruieşte-i şi mai mult sprijinul şi harul Tău, ca să le poată înălţa mai inspirat, mai frumos şi mai strălucit decât mine. Şi aşa să-l primeşti pe el, intrând biruitor în fruntea nenumăratei Tale Oştiri Biruitoare pe Porţile Triumfului Veşnic în Ierusalimul Tău şi al nostru.
Slavă Veşnică Ţie,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
I I S U S H R I S T O S !
Şi-acuma iată zorii, furtuna s-a sfârşit,
ne-apropiem de Ţărmul atât de mult dorit;
corabia voioasă ne-o-ndrumă-un Heruvim,
Ierusalime Dulce,
deschid-te,
sosim…
Iisuse, Iubitul Dulce,
sărută-ne,
sosim…
Amin!
25 decembrie 1988
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. IV
