A trecut apoi toată luna iulie fără să mai urmeze nimic după procesul nostru din ziua martiriului celor doi Apostoli, Petru şi Pavel.
Între timp, am luat parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti la care fusesem invitat mai stăruitor. Dintre aceste nunţi, două au fost mai deosebite: una în judeţul Timiş, iar alta, la sfârşitul lunii, în judeţul Caraş-Severin. La fiecare dintre aceste nunţi participaseră cam câte două mii de fraţi şi surori şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate, la care se cerea neapărat să fiu de faţă…
Tot acolo şi atunci am auzit că începuseră să fie arestaţi şi unii dintre fraţii care fuseseră judecaţi în acelaşi proces cu mine. Întâi fratele Roşianu din Sibiu, apoi fratele Lucian din Alba Iulia.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, când mă aşteptam să vină şi arestarea mea, în dimineaţa zilei de 3 august, iată că într-adevăr miliţianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Eram condamnat la doi ani închisoare şi el venea acum să mă ridice. Totul se petrecuse deci până la capăt acoperit, şiret, viclean şi nelegiuit, pe neaşteptate, fără nici un fel de termen, de lămurire, de clasificare, spre a fi luaţi prin totală surprindere, ca să nu avem nici un fel de posibilitate de a ne lua vreo măsură salvatoare. Eram deci condamnaţi fără nici un drept de recurs, fără nici o posibilitate de apărare.
Trebuia deci să-mi iau traista şi să plec imediat cu el.
Până ce eu am intrat în casă pentru a-mi lua rămas bun – şi pe cea care trebuia să vină cu mine – miliţianul ieşise în stradă, ştergându-şi ochii de lacrimi, vădit îndurerat şi jenat şi el de ceea ce trebuia să facă. Omul acesta, ca şi ceilalţi din jurul meu până departe, mă cunoşteau destul de bine şi de mulţi ani şi vedeau şi ei cu uimire şi consternare ce nedreptate se face împotriva mea chiar şi acum, bătrân, după ce ştiau ce mi se făcuse în atâţia zeci de ani când măcar eram tânăr. Vecinii se uitau şi ei miraţi şi neîncrezători de după garduri şi din curţi şi clătinau îndureraţi din cap, văzându-mă iarăşi dus la închisoare la anii aceştia, bătrân şi bolnav, cu traista şi cu cârja, ca un făcător de rele. Chiar bietul miliţian care mergea şi el cu capul în jos, ruşinat de prezenţa lui lângă mine, se simţea ca un vinovat de urâciunea misiunii pe care trebuia s-o îndeplinească. Vroia să-mi ia traista şi să mi-o ducă el şi mă sprijinea, văzând că eu de-abia merg, şchiopătând.
Pe drum am aflat de la el că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu zece zile, dar, fiind întocmit cu o greşeală de nume, fusese înapoiat pentru corectare acolo de unde pornise, la Tribunalul Alba Iulia. Domnul Iisus făcuse asta pentru că altfel n-aş fi putut lua parte la cele două ocazii frăţeşti unde era neapărat nevoie. Încă o dovadă că tot ce trebuie să ni se întâmple nu vine decât prin voia şi prin rânduirea Domnului, nu prin voia oamenilor şi când ar vrea ei să fie, ci prin controlul Voii lui Dumnezeu şi când hotărăşte El.
Doamne Iisuse, dacă arestarea mea n-ai lăsat-o când au hotărât oamenii, nu lăsa nici ca eliberarea mea să fie când au hotărât ei. Chiar dacă numai cu trei zile ar fi mai devreme, vreau s-o primesc din Mâna Ta, dragul, dulcele, scumpul meu Mântuitor, şi nu din mâna lor. Să fie tot ce mi se întâmplă numai de la Tine, şi nu de la ei.
După nişte formalităţi de vreo două ceasuri la Beiuş, am fost suit într-o maşină şi dus mai departe, la Miliţia din Oradea. Aici am fost predat miliţienilor de serviciu, care îndată mi-au luat tot ce aveam asupra mea, apoi m-au predat la şeful arestului căruia i-au spus:
– Du-l şi bagă-l la 19.
– Vă rog să-mi lăsaţi băţul, am zis eu, nu pot umbla fără el.
– Când vei merge mai departe ţi-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi reze-mându-te de pereţi.
Cel care mă luase în primire mă împinse pe o uşă din dos în coridorul îngust şi întunecos al arestului, trântind în urma mea cu zgomot uşa grea de fier şi împingându-i zăvorul fioros… Doamne, ce familiar şi cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot cu rezonanţe atât de adânci şi de blestemate în inima mea, în urechile mele, în toată fiinţa mea încrâncenată, pe care mi-au chinuit-o atâţia ani! Adormise totul în mine în 1964 – dar nu murise. Iar acum, după opt¬sprezece ani, iată ce viu şi ce puternic se trezea din nou, când pătrunsesem iarăşi în împărăţia lui de întuneric, de groază, de miasme râncede şi otrăvitoare. Ce cunoscut îmi deveni dintr-o dată şi acest aer acru, stătut şi mucegăit, care mă izbi ca un duh rău peste faţă! Şi oamenii aceştia cu uniformele lor ca a lui Zoli-baci, a lui Nehez-baci, a lui Tapiru, de care parcă abia ieri mă despărţisem, şi nu acum treizeci şi cinci sau optsprezece ani.
Cel ce mă ducea de la spate, împingându-mă, se opri în faţa unei uşi şi, deschizând-o, îmi zise:
– Intră aici!
Mă înspăimântai! Din întunericul coridorului unde mă găseam îmi apăru ca o peşteră nespus mai întunecoasă, ceva ca o intrare în iad… Un nor de fum negru şi otrăvit de ţigări din ziare arse năvăli înspre mine şi vreo patru umbre de oameni negri vedeam grămădindu-se şi privindu-mă fioros din acel întuneric şi fum. Numai ochii şi dinţii rânjind le erau albi.
Mă dădui înapoi un pas:
– Vă rog foarte mult, nu mă băgaţi aici… Nu voi putea suporta fumul acesta nici măcar un ceas şi va trebui să mă scoateţi ori la infirmerie, ori la morgă. Sunt foarte bolnav cu inima şi nu pot rezista. Duceţi-mă oriunde, numai nu în fumul acesta.
– Du-l la 8, zise altul, care se apropie la spatele meu. Acolo nu-i nimeni.
– Vă mulţumesc mult, le zisei şi mă grăbii să mă depărtez de aici, spriji-nindu-mă de pereţi şi gândind: Doamne Iisuse, numai Ţie trebuie să-Ţi mulţumesc că şi aici eşti cu mine ca să nu mă laşi cu totul la bunul lor plac, ci ca să mi izbăveşti viaţa…
Celula 8 era tot la fel de mică şi întunecoasă, dar era goală. Avea pe peretele din dreapta două paturi de fier suprapuse pe lângă care abia te puteai strecura înghesuindu-te pe lângă peretele celălalt până la fereastra mică, cu gratii groase şi cu plasă de sârmă groasă şi deasă peste gratii, prin care venea atât de puţină lumină chiar şi acum în plină zi, încât de abia se putea desluşi ce este înăuntru. Nici aer nu putea veni aproape deloc.
Înainte a se închide uşa, le-am cerut voie ca să pot sta pe pat. Mă simţeam foarte rău. Tot trupul îmi tremura de dureri şi de oboseală.
N-au răspuns nimic, au trântit uşa. Iarăşi zgomotul acela fioros care te loveşte ca o rangă.
Îndată ce am fost singur, m-am rugat Domnului şi Dumnezeului meu, mulţumindu-I cu lacrimi pentru că din nou m-a învrednicit să am parte de suferinţa asta pentru El şi pentru Cuvântul Lui. Dar parcă totuşi nu-mi venea să cred că s-a putut proceda chiar aşa, în felul acesta, faţă de mine. Trecuseră douăzeci şi trei de ani din 1959, când fusesem judecat şi închis ultima dată. Mă aşteptam, după atâta vreme, să se fi schimbat şi aici totul spre bine, de atunci şi până azi. Dar ce surprins văd şi aici, ca dincolo de zidurile astea, cât de mult s a schimbat totul spre rău!
Atunci fusesem condamnat politic, băgat între oameni politici, oameni culţi, serioşi, cumpătaţi, înţelepţi, înţelegători, ordonaţi – acum sunt un condamnat de drept comun, băgat în acest bârlog de tâlhari cu cei mai înapoiaţi, mai înrăiţi, mai dezordonaţi, mai îndobitociţi dintre toţi oamenii.
Atunci nu era admis fumatul nici măcar a unei singure ţigări în celule… Era aerul şi lumina puţină cât se dădea, dar oarecum asigurată într-o cantitate suportabilă. Acum aceşti oameni sunt înghesuiţi unii peste alţii în celule atât de strâmte, fără lumină, fără aer şi mai sunt lăsaţi să aducă cu ei câte ţigări doresc şi, neavând nimic ce să facă altceva, aprind ţigară de la ţigară, ba încă fumând şi cu pipe, otrăvindu-se cu toţii şi grăbindu-şi pieirea cât mai sigură, mai grabnică şi mai groaznică… Fumatul acesta, care afară, cel puţin formal, este strict reglementat ori oprit peste tot unde este o aglomeraţie de oameni, aici nu este nici oprit şi nici reglementat de nimeni şi de nimic. Parcă s-ar zice: Lasă-i să fumeze, să se otrăvească, să se ucidă şi să se sinucidă toţi… Un om bătrân şi bolnav, care anume a fost adus şi băgat aici şi care se ştie bine că este imposibil să reziste la astfel de condiţii, cu cât moare mai repede, cu atât mai bine. Doar pentru asta a şi fost adus aici. Se va vedea sigur că el a murit de bunăvoie, nu că noi l-am asasinat prin metoda asta… Puţini ştiu că o condamnare la acest regim, chiar şi numai de câteva zile, nu de câţiva ani, pentru un om ca mine, înseamnă sigur o condamnare la moarte.
Prin urmare, asta era condamnarea mea. Se găsise timpul şi prilejul căutat cum nici nu se sperase de uşor şi de cumplit…
Nu-mi făceam păreri prea înalte despre numele şi importanţa pe care o am în ţara asta, însă la cei aproape 70 de ani pe care îi am – şi după activitatea mea îndelungată printre oameni – eram totuşi un nume cunoscut şi respectat atât în ţară, cât şi în străinătate. Şi era de aşteptat să se procedeze totuşi altfel faţă de mine decât în acest mod josnic şi nedrept. Cel puţin din considerente umane pentru viaţa şi boala mea, dacă nu pentru altceva. Dar aceasta, se vede că este aşa pentru ca să mi se prăbuşească orice iluzii atât ale mele – care am fost şi am rămas un mare naiv şi încrezător în oameni, cu toate amarele şi multele mele experienţe cu ei – cât şi ale oricăror fraţi ai mei cu privire la oamenii în care mai speram… Şi să-mi dau seama cât de adânc şi vertiginos se prăbuşeşte în haos şi în pierzare lumea aceasta în care trăim.
Doamne Iisuse, ajută-mi şi ajută-ne ca să putem suporta totul până la capătul pe care nu-l lăsa prea departe.
Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol III
