3 septembrie 1939

Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de duminică, 3 septembrie 1939.

S-a publicat acest lucru prin foaie şi încă de vineri au început să sosească delegaţi ai fraţilor din ţară, după acelaşi frumos şi drag obicei al fraţilor, avut cu prilejul adunărilor Oastei mari de la Sibiu. Adunarea de la Cluj se prevedea frumoasă şi plină de bucurii.

Pentru desfăşurarea adunării, închiriarăm în centrul oraşului, lângă catedrală, marea sală unde este acum „Casa Armatei“. Acolo avea să se ţină adunarea de duminică, după-masă.

Dar, încă de sâmbătă, s-a răspândit cu groază vestea că războiul a început. Germania a început să atace şi să invadeze ţările vecine. După Cehoslovacia, urma Polonia… Lumea se trezi înspăimântată, în plânsul celui de al doilea mare măcel mondial.

În ţara noastră continuau marile schimbări.

Sfâşierile avură loc începând chiar din această lună. O mare teamă şi nesiguranţă domnea pretutindeni…

În dimineaţa aceasta, primii şi eu ordinul verde de chemare, pentru a mă prezenta imediat la unitatea militară de care aparţineam.

Toţi fraţii care soseau de prin ţară ne aduceau fel de fel de astfel de zvonuri triste… Pretutindeni se grăbeau pregătirile înfricoşate.

În această atmosferă începură şi se desfăşurară întâlnirile cu fraţii şi petrecerea noastră din acel început de septembrie şi de război al anului 1939.

Redăm pe scurt, după «Viaţa Creştină» din 10 septembrie, felul cum a decurs această adunare ţinută în timpul unei nelinişti generale.

Încă de sâmbătă dimineaţa au început bucuriile duhovniceşti. Primii au sosit fraţii de la Bucureşti – apoi, până duminică la amiază, au tot sosit fraţii şi surorile de pretutindeni, îmbrăţişându-se cu drag.

Sâmbătă seara a avut loc o mare adunare în curtea largă a bisericii din Iris. Apoi toţi cei veniţi s-au împărţit pentru odihnă pe la fraţii din Cluj.

Duminică, 3 septembrie, după terminarea slujbei de la biserică şi după o scurtă masă, ne-am încolonat cu toţii şi am pornit spre centrul oraşului Cluj. În frunte erau steagurile, apoi tineretul, apoi fraţii şi în urmă surorile.

Încă de la plecare începu o ploaie măruntă şi deasă de toamnă, dar noi, cântând, prin noroi şi prin ploaie, am străbătut, în convoi lung de câteva sute de metri, drumul de peste 2 km, până la locul de adunare. O cântare nouă, nemai­auzită răsuna pe străzile oraşului. Fraţii treceau plini de pace, în ordine şi în cântări, străbătând oraşul, urmăriţi fiind cu uimire şi cu tot felul de întrebări de mulţimea trecătorilor care nu mai văzuseră aşa ceva. Când cei din faţă ajunsesem deja, cei din urmă erau încă departe, atât de lungă era coloana fraţilor veniţi.

Marea sală a Palatului de Comerţ se umplu, devenind neîncăpătoare.

Erau între noi, înfrăţiţi şi ei în dragostea Duhului Sfânt, nu numai fraţi, ci şi preoţi, atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Acolo s-a putut vedea minunea care s-ar fi putut realiza, în dragostea lui Hristos, prin această sfântă Mişcare duhovnicească a Oastei Domnului: unirea în dragoste şi nesilită a întreg popo­rului nostru într-o singură confesiune.

Dragostea era steagul fluturat peste noi toţi şi, în focul ei sfânt, ne îmbrăţişam frăţeşte: preoţi şi fraţi, ortodocşi şi catolici, într-o singură simţire. Ceea ce nu putuseră să facă toată propaganda şi chinurile de sute de ani, făcuse acum lucrarea Duhului Sfânt al Oastei Domnului.

Nu mai veniră fraţi din Basarabia cu părintele Vladimir şi cu neobositul frate D. Romamenco din Orhei!… Am primit numai tele­grama că preaiubitul frate Romanenco a trecut la Domnul chiar cu o zi înainte. Toţi fraţii au rămas pe loc acolo, ca să-l petreacă la mormânt pe acest frate credincios cu adevărat şi gata la orice pentru Domnul. Am plâns mult şi ne-am rugat pentru odihna lui.

Dar veniră fraţii din Moldova, cu fraţii Bălăuţă, Croitoru, An­dronic şi mulţi alţii.

Veniră fraţii din Hunedoara şi Alba, cu fraţii Popa Petru, Ilie Marini, Borza, Tuza, Igna…

Veniră fraţi din multe alte părţi ale ţării.

Numărul celor propuşi să vorbească era atât de mare încât abia îi ajungea fiecăruia un timp de zece minute pentru cuvânt.

Au luat cuvântul preoţi şi fraţi, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă, dar erau una în acelaşi gând şi în acelaşi duh.

Mărturisirea Jertfei răscumpărătoare a lui Iisus cel Răstignit, trebuinţa naşterii din nou şi ducerea vieţii în sfinţire au fost marile teme despre care s-a vorbit puternic şi cald şi la această adunare. Ceea ce se mărturisise la toate marile noastre adunări rămăsese şi acum mărturisirea noastră zguduitoare. Toţi cei prezenţi au fost profund mişcaţi. În faţa marilor primejdii care se apropiau, singură întoarcerea la Dumnezeu şi primirea lui Hristos ca Mântuitor personal, singură trăirea cu El şi pentru El mai puteau fi un ajutor real şi un adăpost sigur.

Au vorbit atunci preoţii: Titus Mălai, Florea Mureşan, Vasile Chindriş, fraţii: I. Marini, din partea redacţiei; I. Mureşan, Someş; o surioară oarbă de la institutul din Arad; Al. Ionescu din Bucureşti; Popa Petru, Hunedoara; David Bălăuţă, Bacău; Leon Andronic, Bucovina; Eftimiu Florea, Oradea; I. Dragomir, Sibiu; N. Stănilă, Alba; Ilie Marini, Săsciori; Paraschiva Postei, Vinerea… şi, la sfârşit, am vorbit şi eu…

La urmă am comunicat fraţilor îndemnul acesta:

„Scumpii noştri fraţi, adunarea noastră de astăzi are loc în nişte vremuri de mari şi adânci frământări. Un neam se ridică împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii, precum înştiinţează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu despre vremu­rile grele care vor prevesti apropierea sfârşitului. Singur Domnul Dumnezeu ştie ce va mai urma şi unde va fi sfârşitul acestor mari necazuri care abia au început.

În faţa acestui viitor ameninţător şi cumplit noi avem o mare datorie: avem, în primul rând, datoria să reînnoim legământul nostru de o mai adâncă predare în slujba Domnului, de o mai puternică alipire de El, pentru ca să putem birui necazurile cele mari care vor veni să încerce pe toţi oamenii şi să putem rămâne în picioare după ce vom fi biruit totul.

Avem apoi datoria unei mai puternice alipiri frăţeşti. Trebuie să fim mai strâns legaţi şi uniţi sufleteşte în credinţa şi în învăţătura prin care ne-am născut din nou şi prin care suntem legaţi într-un singur trup al lui Hristos, Domnul nostru. Nimic să nu poată rupe legătura dragostei dintre noi, căci, dacă vom fi o inimă şi un gând în Domnul, vom birui în orice luptă.

Avem apoi marea datorie de a-L vesti pe Domnul Iisus Hristos şi mântuirea Lui tuturor celor care nu-L cunosc pe El, din jurul nostru, pentru a-i smulge pe toţi semenii noştri din ghearele păcatului şi a-i face să se întoarcă la Dumnezeu. Căci numai dacă noi vom face o întoarcere puternică spre Domnul, numai aşa El Se va întoarce puternic spre noi şi ne va scăpa din marea nenorocire care este aproape şi gata să vină şi asupra noastră. Înainte de a ne despărţi de aici, să luăm aceste hotărâri. Şi chiar de astăzi, fiecare dintre noi să începem, cu post şi cu rugăciune, lupta şi munca pentru aducere la îndeplinire a acestor mari datorii pe care le avem. Pentru mântuirea noastră şi a neamului nostru din pierzarea cea de acum şi din cea viitoare.

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Te rugăm îndură-Te de noi, ajută-ne şi izbăveşte-ne. Amin.“

La chemarea zguduitoare cu care s-a încheiat adunarea, au răspuns un mare număr de suflete care s-au hotărât pentru Domnul.

După rugăciunea de încheiere, ne-am încolonat tot aşa şi am pornit înapoi, petrecuţi de privirile înlăcrimate ale celor care – mulţi – aflaseră pentru prima dată de existenţa unei aşa de minunate lucrări de înfrăţire duhovnicească în ţara noastră.

A fost o mărturie puternică în ziua aceea, pentru cetatea aceasta care, în curând, avea să treacă prin marea durere a sfâşierii Ardealului, apoi prin flăcările îngrozitoare ale războiului.

Mulţi dintre cei ce au luat parte la această adunare auziră atunci pentru ultima dată chemarea mântuirii, fiindcă grijile şi spaima întâmplărilor mari care începură nu le-au mai lăsat timp să caute mântuirea… Apoi mulţi au pierit.

O, cât de însemnată este înştiinţarea sfântului Cuvânt biblic: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, să nu vă împietriţi inimile“ (Evrei 4, 7), „pentru ca nici unul să nu se pomenească venit prea târziu“ (Evrei 4, 1).

Cine ar putea şti oare câte suflete care au auzit chemarea Domnului, dar n‑au primind-o când se putea, se vor chinui în veci şi în veci, învinuindu-şi împie­trirea şi nebunia lor, din pricină că s-au pomenit venite prea târziu!

Adunarea aceea şi mărturisirea ei erau pentru mulţi o ultimă chemare mântuitoare…

Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol II