5 februarie – Psalmul 18, v. 3: Eu am strigat: «Slăvit să fie Domnul!»
De atunci de când fericitul psalmist a strigat slăvitul Nume al Domnului şi îndată a fost izbăvit de vrăjmaşii lui, —
o, câte nenumărate mii de credincioşi ai Domnului au mai strigat, cu o astfel de credinţă, Numele Lui cel Tare, în primejdii
şi îndată i-a izbăvit El.
În toate veacurile şi în toate popoarele, o, cât de nenumărate mii au fost aceştia!…
Toţi aceştia sunt şi vor fi veşnic nişte dovezi vii,
nişte mărturii puternice ale dumnezeirii Sale, în faţa tuturor acelora care, cu o totală lipsă de cunoaştere şi de pricepere,
îndrăznesc să spună: Nu este Dumnezeu!
Noi, cei care, când am fost înconjuraţi de legăturile robiei,
şi îngroziţi de valurile pieirii,
şi înfăşuraţi de îngheţul mormântului,
şi prinşi de lanţurile morţii,
am strigat după ajutorul Numelui Său Sfânt
şi am fost izbăviţi, —
cu ce bucurie am strigat: Slăvit să fie Domnul!
Când, doborât de tot, am strigat şi eu: izbăveşte-mă, că nu mai pot, Doamne,
ridică-mă, că nu mai pot, Iisuse,
opreşte-i, că nu mai pot, Mântuitorul meu, —
El mi-a auzit strigătul care n-avea nici măcar tăria şoaptei
şi îndată mi-a trimis răspunsul Lui: vânturile s-au liniştit,
valurile s-au oprit,
vuietul a încetat deplin —
şi s-a făcut o linişte mare (Mat. 8, 26).
Iar eu am strigat uimit: Slăvit să fie Domnul!
Slăvit să fie Domnul — o, ce cuvinte scumpe şi pline de recunoştinţă sunt acestea!
De câte ori le-am plâns,
le-am strigat,
le-am şoptit
sau le-am cântat, plin de bucurie sau de uimire,
cu ochii plini de lacrimi
şi cu mâinile uscate, întinse spre cer,
încă tremurând între teamă şi izbăvire!
Slăvit să fie Domnul, — ce strigăt fericit este acesta când fiinţa mea întreagă se alipeşte de Sânul cel plin de iubire al Preaiubitului meu Mântuitor
şi când Inima Lui o aud bătând atât de cald, de puternic, de dulce şi iubitor, atât de aproape de buzele mele,
de lacrimile mele,
de rănile şi de singurătatea durerii mele…
Slăvit să fie Domnul, Care mi-a adeverit şi mie, când am strigat după El, că este Viu şi Adevărat, Puternic şi Iubitor în vecii vecilor.
Fiindcă şi eu aveam nevoie să-L cunosc şi din vedere, nu numai din credinţă.
De aceea m-a dus în locuri şi în împrejurări fără de care niciodată n-aş fi putut avea faţă de Dumnezeu nici încredinţarea, nici cunoaşterea şi nici recunoştinţa pe care acolo le-am dobândit.
Slăvit să fie Domnul, Care astfel, în fiecare neam şi în fiecare rând de oameni,
în fiecare timp şi în fiecare împrejurare,
Se arată Viu şi clar multora dintre ei,
pe care apoi îi trimite către ceilalţi spre a mărturisi cu tărie despre El…
despre minunile săvârşite cu grabă şi cu mare putere în ajutorul lor.
Astfel, cei care îi aud şi cred pot avea nu numai o cunoaştere vie despre Dumnezeu, dar şi nădejdea şi dovada că El le poate veni şi lor în ajutor la nevoie.
Iar celor care nu vor voi să creadă pe mărturia vie a celor izbăviţi, aceştia să le slujească totuşi de mărturie acuzatoare în Ziua Judecăţii tuturor.
Slăvit să fii Tu, Domnul şi Mântuitorul sufletului şi al trupului meu,
strig şi eu neîncetat, Iisuse Doamne, unindu-mi glasul recunoştinţei mele cu toţi ceilalţi ai Tăi
care, cu un cuget vrednic de crezare
şi cu un trup ce mai poartă încă pe el urmele morţii din care au fost scăpaţi numai de Tine, preamăresc Marele Tău Nume Izbăvitor.
Căci dacă Tu n-ai fi Viu şi Adevărat, aceste mărturii n-ar mai exista astăzi printre cei vii…
Slăvit să fii Tu, Doamne, în veci, strigăm din toată inima, lăudăm Numele Tău Care ne-ai izbăvit,
zdrobind dinţii leilor,
zguduind munţii,
despicând marea
şi sfârmând porţile mormântului.
Slăvit să fii Tu, Doamne, — niciodată nu vom uita nici una din minunile Tale făcute cu noi şi între noi!
Totdeauna vom ridica mâinile pe care Tu ni le-ai dezlegat în faţa lumii întregi, până vom coborî în mormânt
şi vom striga adeverind: noi n-am mai trăi, dacă n-ar fi fost El, Viul şi Puternicul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Slăvit să fie Sfântul Lui Nume în veci!
Amin.
*
* *
Cuvinte înţelepte:
«Nu ne putem înălţa mai curând spre Dumnezeu decât când avem mereu privirea aţintită în sus şi întreţinem o dorinţă neîntreruptă către şi mai sus, nemulţumindu-ne cu ce am câştigat, ci considerând ca o pierdere dacă nu ajungem mai sus.»
Sf. Grigorie de Nissa
*
Orişicare-i osebirea dintre-o viaţă şi-altă viaţă
n-află unul numai bine
şi-altul numai rău în faţă,
are Dumnezeu de grijă de-unul azi,
de altul mâine,
fără nici o bucurie însă nimeni nu rămâne!
