Numai când cineva scapă din robie şi iese din ea, poate cu adevărat să devină un lăcaş sfânt pentru Dumnezeu şi o moştenire a lui Hristos.
Până când omul este încă în robia vrăjmaşului,
sufletul său este un lăcaş nefericit pentru toate patimile rele, şi fiinţa lui, pentru toate duhurile stricate (Luca 11, 24-26).
Numai când omul iese din robia vrăjmaşului, atunci iese şi vrăjmaşul din inima sa.
Câtă vreme omul n-a ieşit din această tristă robie, el este încă o moştenire a lui satan.
Inima omului nelegiuit şi nepăsător faţă de Domnul este nu numai în viaţa aceasta în robia iadului, ci trece şi în cealaltă viaţă ca o nefericită moştenire a osândei.
Toţi cei stăpâniţi de feluritele nelegiuiri peste care apasă blestemul lui Dumnezeu şi întunericul osândei veşnice,
vor avea şi acolo soarta aceasta amară şi scrâşnită (Mat. 25, 41-46; Marcu 9, 43-48; Rom. 1, 29-32).
Sărmanul om nepăsător şi neascultător de Dumnezeu, în ce stare întunecată trăieşte viaţa aceasta şi în ce stare îngrozitoare o va trăi şi pe cealaltă!
În ce robie trăieşte pe pământ şi în ce blestem va trăi şi sub el.
În ce păcate îl aruncă satana astăzi şi în ce foc îl va arunca şi mâine!
Dar când sufletul ascultă chemarea Cuvântului Sfânt
şi urmează îndemnul Duhului Sfânt…,
când omul iese din robia celui blestemat,
o, ce strălucită eliberare trăieşte şi ce lumină binecuvântată se revarsă peste el!
Când porţile morţii sub care zăcuse sunt sfărâmate şi când lanţurile robiei sunt rupte, la ce lumină iese el!
Când toţi slujitorii iadului care îl ţineau în robie sunt alungaţi din inima omului izbăvit de Hristos (1 Cor. 7, 22; Efes. 2, 12-20), o, ce strălucită înviere trăieşte toată fiinţa omului devenit un eliberat al lui Hristos! (Ioan 8, 36; Rom. 6, 22-23).
Câţi ani şi câte veşnicii va fi să trăiască pe urmă un suflet care a gustat lumina unei astfel de învieri, el nu o va mai putea uita niciodată, ci va cânta mereu:
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
de toate eu m-am lepădat,
eram în sfânta-mi sărăcie
dumnezeieşte de bogat.
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
tot sufletul mi-era vrăjit,
plângeam ca-n cea mai grea durere,
aşa eram de fericit.
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
nici nu simţeam că merg pe jos,
părea că zbor prin întuneric,
aşa era de luminos…
Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
eu am simţit că sunt bogat,
dar nici atunci, nici azi, Iisuse,
nu ştiu cât sunt cu-adevărat!
Slavă, slavă, veşnică slavă Ţie, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletului meu, Iisuse Doamne, slavă Ţie!
Nu numai că nu voi putea uita niciodată nici eu negrăita şi strălucita bucurie pe care mi-ai dăruit-o în clipa când ai zdrobit zăvoarele cumplite sub care zăceam, dar niciodată nu-Ţi voi putea slăvi îndeajuns Numele Tău pentru cereasca stare la care m-ai ridicat,
când m-ai scăpat din cea mai neagră noapte la cea mai strălucită zi
şi, din cea mai întunecată robie, la cea mai luminoasă libertate,
şi, din cea mai tiranică apăsare, la cea mai dulce şi scumpă slobozenie…
Când m-ai izbăvit din starea de sclav al iadului şi al păcatului, la starea de fiu al Ierusalimului ceresc, luminos şi fericit (Gal. 4, 26; Evrei 12, 22).
O Doamne Iisuse, ştiu ce a fost înainte
şi cunosc ce a fost după aceea,
dar strălucirea clipei aceleia, bucuria şi puterea pe care le-am trăit atunci
şi fiorii, şi slava harului aceluia,
nu le voi putea niciodată înţelege cum au fost!
Slavă Ţie de la Care a venit totul, ca un fulger orbitor
şi ca un cutremur,
şi ca o înviere din morţi!
Ia-mă, Te rog, cu totul în dulcea Ta stăpânire, Răscumpărătorul meu, şi fă din mine un veşnic eliberat-rob al Tău
şi o veşnică moştenire binecuvântată a Ta.
Amin.
