Mărturii Meditaţii Traian Dorz

8 ianuarie 1969 – plecarea la Domnul a fratelui Ghiţă Timu

Fratele Ghiţă Timu

Fratele Ghiţă Timu, fratele orb, cum i se mai spunea, s-a născut în 20 iulie 1902, în satul Roş­cani, judeţul Galaţi.

N-a fost orb din naştere, a devenit orb mai târziu, în urma unei boli care l-a lăsat infirm pe toată viaţa lui. În această stare l-a găsit întâlnirea şi chemarea Domnului în primăvara a­nului 1936, când, în marea mişcare misionară a vestitorilor Oastei Domnului, s‑a făcut o adunare frăţească şi în satul lui, Roşcani.

În sărbătoarea aceea erau şi fraţii Paraschiv Sârghie şi Costică Iftimie din Corod, care erau plini de râvnă atunci pentru Domnul. La chemarea lor, o mare mulţime de suflete s-au predat Domnului, intrând în rândurile Oastei. Printre aceştia era şi fratele Ghiţă Timu împreună cu soţia sa şi cu copiii lor.

Îndată după ce s-a predat Domnului, el a devenit apoi un misionar pus cu toată puterea sa în slujba Domnului Iisus şi un vestitor al Cuvântului Său. Aşa orb cum era, a comandat el cărţi la Sibiu şi Biblii şi a început să colinde satele şi târgurile Moldovei de Jos, pro­povăduindu-L pe Domnul şi răspândind Cuvântul Său.

Având darul cântării, atât din gură, cât şi din acordeon, el atrăgea multe suflete la Domnul, întâi cu cântările lui pline de lacrimi şi de căldură sufletească.

După ce simţea că în jurul lui s-au adunat multe suflete şi cântarea Domnului le-a muiat inimile, el începea cu propovăduirea Cuvântului Evangheliei şi-i chema cu pu­tere pe toţi cei din jurul său să se predea Domnului, să intre în Frăţietatea Oastei şi să trăiască o viaţă nouă în slujba şi spre slava lui Dumnezeu. La cuvântul său şi la chemarea cântărilor sale, multe suflete noi s-au predat Domnu­lui. Şi astfel Cuvântul Domnului s-a răspândit în multe sa­te şi târguri până departe, în alte judeţe şi regiuni ale ţării.

Astfel a luat el parte la multe adunări mari şi în Ardeal, în Bucovina şi chiar la Sibiu, înviorând cu cuvântul şi cu cântările lui toate sufletele care îl auzeau.

Cea mai plăcută cântare a lui era:

Mi-a răsărit un Soare Dulce,
e Jertfa Sfântă de pe Cruce;
şi raza ei mi-a luminat
în noaptea negrului păcat.

Din noaptea iadului m-a scos
lumina Domnului Hristos
şi Sfântu-I Sânge m-a spălat
şi viaţa veşnică mi-a dat.

O, cum din noaptea-ntunecată
lumina-I binecuvântată
mi-a luminat cu har de Sus,
o, Soare fericit, Iisus!

Pe veci fii binecuvântată,
lumină sfântă şi curată,
căci eu prin tine văd mereu
cărarea către Dumnezeu.

O, eu te rog până la moarte,
arată-mi calea mai departe,
s-ajung cu bine-Acolo Sus,
la Dreapta Domnului Iisus.

Voi, care încă n-aţi venit
pe calea Domnului Iubit,
primiţi acum lumina Lui,
intraţi în Oastea Domnului.

În felul acesta deschidea el Calea Domnului către suflete şi calea sufletelor către Domnul, străbătând ţara în lung şi în lat, aşa orb cum era. Adeseori lua cu el pe câte un frate însoţitor, pentru a-l ajuta în drumurile lui lungi şi grele. Dar de multe ori mergea singur, condus şi ajutat numai de Domnul. Cât de grele, de obositoare şi de pline de primejdii trebuie să fi fost pentru el aceste drumuri, mai ales în vremea războiului, a foametei şi a celorlalte necazuri din aceşti 32 de ani, din 1936 până în 1968, când s-a întors, iarna, bolnav de pe la fraţi!

Boala l-a doborât la pat, luându-i graiul, nemaipu­tând nici vedea şi nici vorbi. Cu toate acestea, el a rămas răbdător şi statornic până la moarte. Mai vorbea numai cu lacrimile şi cu mâinile lui. În 8 ianuarie 1969 a trecut la Domnul, la Lumina şi Cântarea Fericirii Veşnice.

Din pricina unei ierni grele şi a locului izolat al satului său, puţini fraţi au putut afla despre plecarea la Domnul a fratelui Ghiţă Timu, pentru a lua parte la privegherea şi înmormântarea lui, care au avut loc în satul său Roşcani din judeţul Galaţi.

Domnul să-i facă parte de răsplata Sa veşnică între cei care au adus o jertfă atât de scumpă pe Altarul Evangheliei Sale şi în slujba mântuirii altora. Pilda lui va rămâne ca o mărturie puternică de dragoste şi slujire a Domnului, dar şi de mare şi luminoasă râvnă şi osteneală în munca şi lupta Oastei Domnului. Statornicia şi credincioşia lui pentru Domnul în învăţătura şi credinţa noastră unică şi veşnică îi vor osândi pe mulţi care se laudă că văd cu ochii aceştia trupeşti, dar care nu mai văd cu cei duhovniceşti calea cea Dreaptă de la început. Ci au luat-o pe căile abătute, ori la dreapta, ori la stânga, în marea lor orbie vinovată.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi

Lasă un răspuns