A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după biserică, am stat numai acasă, citind cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.
Era cam pe la ceasul trei după-amiază când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii unde scria despre mişcarea duhovnicească a „Oastei Domnului“, care începuse în ţara şi în Biserica noastră cu şapte ani înainte şi care este o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc, dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu.
Ceea ce m-a zguduit cel mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării, care spuneau cam aşa:
„Cititorule, ţi-a plăcut această carte? Poate că ţi-a plăcut. Poate că prin multe locuri ai şi plâns citind-o (de unde ştia oare scriitorul că, într-adevăr, plânsesem?).
Dar dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Iisus, cu legământ sfânt, ca să nu mai păcătuieşti, plăcerea ta trecătoare nu-ţi va folosi la nimic. Tu vei rămâne tot în păcatele tale până ce, pe neaşteptate, va veni şi peste tine potopul pierzării, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu şi de chemarea lui Noe de atunci.
Deci lasă totul şi vino chiar acum să te predai Domnului, începe o viaţă nouă cu o naştere din nou, intrând chiar astăzi în Oastea Domnului. Apoi trăieşte pentru totdeauna o viaţă cu Domnul, mergând şi chemând şi pe alţii la o astfel de viaţă.
În felul acesta – şi numai în felul acesta – vei primi iertarea păcatelor tale şi vei moşteni la sfârşitul vieţii tale împărăţia cerească.
Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară.
Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta – şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El…“
Soarele strălucea puternic peste tot cerul fără nici un nor, căci eram pe prispa casei când citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsă de dogoarea lor.
Rândunelele cântau în nucul din curte, graurii şi cucul cântau mai departe, prin perii şi cireşii grădinii, iar în toată casa şi curtea asta eram numai eu singur.
Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu…
Dar unde să mă duc ca să nu mă vadă nimeni, ca să nu mă tulbure nimeni, ca să nu mă audă nimeni, – să fiu numai eu singur cu Mântuitorul meu, Căruia să-I pot spune şi să-I pot da tot, tot, tot… Şi să-mi poată şi El spune şi da totul?
Aproape era numai şura cu fân… Acolo sus în podul şurii, nu va şti nimeni să vină. Acolo voi putea fi singur să plâng, să mă rog, să-I spun Domnului meu tot ce mă apasă, să-mi descarc inima.
M-am suit acolo şi, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate şi frământate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate niciodată. Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată în viaţă se poate sta aşa.
Toată fiinţa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau şi inima mea părea o vatră de jar aprins. Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două râuri neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel de stare.
M-am rugat şi m-am predat Tatălui,
m-am rugat şi m-am predat Fiului,
m-am rugat şi m-am predat Sfântului Duh… Fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, pentru că Fiecăreia Îi păcătuisem şi Fiecare trebuia să mă sfinţească.
Apoi m-am predat pentru totdeauna, cu cel mai puternic legământ, Unicului Dumnezeu Întreit, în numele şi în Jertfa Unicului Mântuitor Iisus Hristos, prin Care le făceam toate acestea.
Aşa ştiu că am făcut… dar de unde mi-a venit îndemnul să fac în aşa fel legământul meu, – asta nu ştiu. Ştiu numai că aşa am făcut. Nu ştiu nici câtă vreme m-am rugat, – eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mântuitorului meu Iisus, numai cu El Singur, numai eu şi cu El Singur. Că din mâinile, din picioarele, din fruntea şi din coasta Sa picură aievea peste mine Sângele Lui Sfânt, cald, dulce, uşurător. Că mă spală, mă curăţă, mă înnoieşte, începând cu creierul meu, apoi ochii mei, gura mea, inima mea, mâinile mele, picioarele mele, toată fiinţa mea de sus şi până jos.
Că în acelaşi timp mi se ia de peste mine, de sus în jos, ceva ca o pătură de gheaţă, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Şi că devin ceva nou, ceva uşor, ceva fericit, fericit, fericit…
Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei, fânul era ud de lacrimi. Iar eu simţeam că aş putea să zbor cu atâta uşurinţă cu câtă păşeam.
Într-adevăr simţeam că nu mai am pe mine nici un fel de greutate pământească, aşa cum parcă nici n-aş fi avut un trup omenesc.
O frică sfântă şi fericită simţii că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup şi dacă nu urmează să mi se întâmple ceva ceresc şi nemaicunoscut. Să fiu răpit de ceva şi dus cine ştie unde, să mi se facă ceva, nu ştiu ce.
Nu ştiam că aceasta mi se şi întâmplase.
O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi toată frumuseţea cerului şi a pământului, cu toată sărbătoarea strălucită din afara mea.
Am ieşit în grădină, dar parcă nu mai ştiam să umblu. Nu mai simţeam pământul sub picioare. Simţeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun încă şi încă Domnului meu Iisus Hristos dragostea mea, mulţumirile mele, fericirea nemărginită a recunoştinţei mele nemărginite…
M-am uitat spre soare… Ştiu şi acum unde era atunci. Era vremea să scot vacile şi boii la câmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers fericit cu ele la iarbă la luncă. Acolo erau multe tufişuri crescute pe malul apei şi, în timp ce vitele păşteau, eu am căutat locul cel mai ascuns dintre sălcii şi arini, cu setea de a mă arunca iarăşi în genunchi şi în braţele rugăciunii mele fericite.
În tot timpul, atunci şi după aceea, nu mai doream nimic altceva decât să găsesc locuri ascunse şi clipe liniştite, să mă pot ruga cât mai mult şi cât mai singur. Singur cu Dulcele, cu Dragul, cu Scumpul meu Mântuitor, să-I cuprind picioarele Crucii Lui la inima mea, să-mi deschid zăgazurile lacrimilor şi să mă rog Lui mult-mult şi dulce-dulce. Nemărginit de mult şi negrăit de dulce…
Pe atunci era obiceiul ca toţi cei care intrau în Oastea Domnului, punând legământ cum făcusem eu, singuri sau în mijlocul adunărilor frăţeşti, să anunţe asta printr-o scrisoare la Centrul Oastei din Sibiu.
Am scris şi eu despre hotărârea mea, rugându-l pe părintele Iosif Trifa să mă înscrie şi pe mine în rândul celor care intră în Oastea Domnului şi să mă socotească şi pe mine ca un mic ostaş al Domnului Iisus, trimiţându-mi şi mie foaia «Oastea Domnului».
Peste o lună de zile am primit foaia «Lumina Satelor», în care, printre mulţi alţii care ceruseră acest lucru, şi ei ca şi mine, am citit scris şi numele meu. Ce adânc a tresărit inima mea văzându-mi pentru prima dată şi numele meu înscris într-o foaie sfântă, printre atâtea nume necunoscute din toată ţara, dar care însemnau tot atâtea inimi care luaseră acelaşi sfânt legământ ca şi mine…
De acum nu mai eram singur.
Traian Dorz, din volumul “Hristos – mărturia mea”
