Fericit apostol al iubirii
care-n seara Cinei ţi-ai culcat
capul trist, cu drag şi duioşie,
pe Pieptul cel mai sfânt şi mai curat,
Oare ce-ai putut să simţi atuncea
că, apoi, oricât ai mai trăit,
numai despre Veşnica Iubire
şi despre Adevăr ai mai vorbit?
În străfundurile vieţii tale
oare ce izvor s-a deşteptat,
că de-atunci, de mii de ani, tot curge
şi nici pân-astăzi încă n-a secat?
Ce foc tainic oare-a fost acela
care inima atunci ţi-a-ncins,
că, de-atunci, de mii de ani, tot arde
şi nici pân-astăzi încă nu s-a stins?
Ce povară-ai dus de-atunci în suflet,
de ţi-au fost întruna ochii grei,
de-ai purtat cereasca strălucire
din Adevăr şi din Iubire-n ei?
Fericită-i inima ce arde
de-al Iubirii şi Iertării jar,
duhul cel pe care Adevărul
îl nalţă-n caldul armoniei har.
Rezemat pe Pieptul Mântuirii,
stând unit cu-al Dragostei Izvor,
nesecată-i liniştea rodirii,
mereu, mereu datoare tuturor.
Fericit apostol al iubirii,
ce puţini ştiu harul cel slăvit
ce-a făcut din Cina cea de Taină
Izvorul Tău Etern şi Fericit!
Traian DORZ, din „Cântarea cântărilor mele”
8 mai – Sf. Ap. și Evanghelist Ioan Teologul
