„Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa“. (Evrei 6, 15)
Se spune că la darea Legii pe Sinai lui Moise pentru poporul Său, mai erau acolo, nevăzuţi pentru Moise, dar prezenţi, chemaţi şi aduşi de voia lui Dumnezeu şi de puterea Lui, încă şaptezeci de profeţi. Câte unul din fiecare neam care era atunci sub cer. Fiecare pentru neamul său.
Şi astfel fiecare a auzit în acelaşi timp şi a văzut în acelaşi fel ca Moise pe Domnul Dumnezeu, dându-i fiecăruia aceeaşi Lege, spre a fi învăţată şi împlinită întocmai de către acel profet şi acel popor. Dar fiecare credea, aşa ca şi Moise, că Dumnezeu i Se adresează doar lui însuşi şi doar poporului său. Întocmai aşa a şi voit Dumnezeu.
Dar când fiecare profet s-a întors la poporul său, ceilalţi profeţi, afară de Moise, s-au dovedit fie neînţelepţi, fie neascultători, şi fiecare a învăţat altfel pe ai lor. Nici unii n-au înţeles şi n-au ascultat Legea şi poruncile Domnului, ci şi-au dat alte legi şi alte porunci, fiecare. Astfel că în locul Singurului Dumnezeu ei şi-au făcut mai mulţi zei, idoli, divinităţi, cărora au început să li se închine.
Ci numai Moise s-a dovedit a fi singurul profet şi înţelept, şi ascultător. Şi numai poporul lui Israel s-a dovedit a fi singurul popor şi temător de Dumnezeu şi cinstitor al Lui.
Pe tot de-a lungul împlinirii însărcinării sale primite în chip minunat şi cutremurător de la Dumnezeu, atât prin rugul aprins de pe muntele lui Dumnezeu, Horeb, cât şi prin cerul aprins de pe muntele lui Dumnezeu, Sinai, profetul şi omul lui Dumnezeu s-a dovedit plin de cele două virtuţi mai înalte care se cer fiecărui profet al lui Dumnezeu: credinţa faţă de Dumnezeu şi răbdarea faţă de popor.
În cartea Exod, la capitolul 3 şi la capitolul 19, Cuvântul Domnului arată pe larg aceste două mari momente şi împrejurări din viaţa lui Moise.
Dar în toată desfăşurarea dintre aceste două momente mari precum şi în cea de dinainte şi de după ele, Moise, alesul lui Dumnezeu, s-a dovedit totdeauna un vrednic fiu şi urmaş al tatălui său Avraam, despre credinţa şi răbdarea căruia vorbeşte atât de frumos aici Sfântul Apostol Pavel.
Ce minunaţi sunt fiii înţelepţi care nu uită pildele şi virtuţile sfinte ale marilor lor înaintaşi!
Ce minunaţi urmaşi a avut marele om al lui Dumnezeu, Avraam. Acest înalt munte al credinţei este urmat şi însoţit de munţi tot aşa de înalţi ca el: Moise, David, Isaia… Petru, Ioan, Pavel… Ioan, Vasile, Iosif…
De la Moria, muntele jertfei lui Avraam, la Sinai, muntele jertfei lui Moise, şi până la Golgota, muntele jertfei lui Hristos, lanţul munţilor lui Dumnezeu cuprinde un şir de piscuri unic de strălucite şi de frumoase în toată istoria minunată şi veşnică a poporului lui Dumnezeu de dincolo de Marele Hotar care nu desparte, ci uneşte aceste două emisfere care alcătuiesc împărăţia lui Dumnezeu din existenţa aceasta.
Înfăţişându-ni-l aici pe Avraam ca o pildă de credinţă puternică şi de răbdare îndelungă, sfântul apostol ne arată că Avraam a învăţat aceasta de la Dumnezeu.
El a înţeles astfel că de la început Dumnezeu a făcut totul în aşa fel încât noi, fiii Lui şi creaturile Sale, neîncetat să învăţăm a ne îndrepta inima noastră şi privirile cu atenţie spre felul cum este El, ca să fim aşa şi noi. Spre felul cum lucrează El, ca să lucrăm aşa şi noi. Spre felul cum vorbeşte El, ca să vorbim aşa şi noi.
Dacă de la început Dumnezeu a poruncit: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! (Lev 20, 26), aceasta însemna atunci, şi astăzi, şi în veci că oricine se apropie de El şi vrea să aibă parte de mântuirea Lui trebuie să-şi dea neîncetat şi toate silinţele să ajungă şi el părtaş acestei sfinţenii, cum este părtaşă mlădiţa de vie naturii butucului ei, trăind şi rodind prin el.
Fiul meu şi sufletul meu, ia şi tu seama la aceste adevăruri şi înalţă-ţi mereu privirile, ca să-ţi înalţi mereu trăirea şi viitorul spre El, prin El, până la El!
Traian Dorz – HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI,
1 Comment