Meditaţii

A CREDE ÎN HRISTOS ÎNSEAMNĂ A-L PRIMI

Prima vorbire a fratelui David Bălăuţă
de la nunta de la Leorda – 26 iulie 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

M-am gândit să vorbesc ceva în legătură cu un verset din Epistola Apostolului Pavel către Coloseni 2, 10. Citesc numai acest verset, pentru scurtimea timpului: „Voi aveţi totul deplin în El, Care este capul oricărei domnii şi stăpâniri”.

Noi, care cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu, ştim despre cine vorbeşte; cine este acest „El”: este Domnul Iisus Hristos. Deci în Domnul Iisus Hristos cel Răstignit noi avem totul deplin, adică tot ceea ce cuprinde lucrarea mântuirii noastre, aşa cum indică şi anumite versete care spun: „în El avem răscumpărarea”, „în El avem iertarea păcatelor, prin sângele Lui”, „în El avem sfinţirea”. La I Corinteni 1, 30 spune că El este sfinţirea noastră, El este neprihănirea noastră. Şi mai sunt ele multe versete, le ştiţi frăţiile voastre Deci pe toate le avem în Domnul Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit, adică Cel Răstignit.

De aceea, El a ajuns să fie punctul principal de unde a început credinţa aceasta nouă şi mântuirea tuturor oamenilor, şi salvarea lor: şi a celor care erau în iad, şi a celor care erau pe pământ, şi a celor care sunt astăzi, şi a tuturor, până la sfârşit. Toţi sunt mântuiţi, fraţilor şi surorilor. Şi voi sunteţi mântuiţi. Toţi sunteţi mântuiţi. Şi toată lumea este mântuită, de la moartea lui Iisus Hristos Domnul nostru. Pentru că El ne-a iertat păcatele. Aşa scrie: „El ne-a mântuit”. Fără condiţii. În El s-a făcut această lucrare, pentru că nu se putea face în alt chip. Dumnezeu L-a trimis pe El, pe Fiul Său Cel Unul Născut, îmbrăcat în puterea dumnezeiască şi omenească, fiindcă a fost om ca noi, ca să facă această lucrare mare, să ne mântuiască. Şi El ne-a mântuit! „Nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, nu prin lege, prin nici o lege. Căci spune la Romani 3, 20: „Acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără lege”. Fără legea de atunci şi fără legea de astăzi. Ei, cum asta? Da, aşa este. Şi, că este aşa, Scriptura ne-o dovedeşte şi ne spune, dacă citim cu băgare de seamă.

Dar atunci  trebuie să ne legăm noi de Domnul Iisus Hristos. Trebuie să căutăm să avem a face cu El, să-L cunoaştem pe El, să-L primim pe El, fraţilor. Că El spune aşa: „Eu sunt uşa”. Despre ce uşă este vorba? Despre uşa intrării la mântuire, în Împărăţia lui Dumnezeu, la iertarea păcatelor, la neprihănire, la sfinţire, pe care noi intrăm aşa cum suntem, cum ne găsim noi în starea noastră. Şi acolo facem cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu, facem cunoştinţă cu faptele cele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu să umblăm în ele, cu toate celelalte lucruri, dar mai întâi am făcut cunoştinţă cu El. Este normal acest lucru. Facem cunoştinţă cu pocăinţa adevărată, cu dezbrăcarea de omul cel vechi. Toate acestea, doar după ce L-am primit pe El; după ce am intrat pe uşă, fraţilor şi surorilor.

Deci El este întâi, El este cheia. În El este iertarea, în El este mântuirea şi în El este şi pedeapsa. Tot El este şi Judecătorul. Cine nu L-a primit pe El, mântuirea a pierdut-o, mântuirea n-o mai are. Dar o avea şi ar fi putut să intre şi el. Dar dacă n-a vrut să-L primească pe Hristos… Ori n-a ştiut, ori n-a cunoscut, şi atunci sunt alte criterii, pentru acei oameni care n-au ştiut. Dar pentru noi nu rămâne altceva, mai ales că avem atâta cunoştinţă, decât să-L primim pe El. Pe El, cel Răstignit, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „N-am vrut să ştiu nimic altceva între voi, decât pe Iisus Hristos şi pe El Răstignit”. Dar Sfântul Pavel le-a vorbit multe lucruri, fraţilor. Le-a dat multe sfaturi (a scris paisprezece epistole şi poate multe altele ar fi putut scrie, din câte a învăţat). Dar toate acestea erau spuse acelora care-L primiseră pe Hristos sau se presupunea că L-au primit pe Hristos. Pentru că a crede în El înseamnă a-L primi pe El. Şi, odată ce s-a făcut acest lucru, începe schimbarea ta şi schimbarea mea, şi schimbarea noastră. Şi vine dezgustul de tot ceea ce era firesc şi lumesc, şi pământesc şi vine celălalt gust, duhovnicesc, care duce la sfinţire, care duce la pace, care duce la mântuirea sufletului. Şi se păstrează mântuirea în felul acesta, dacă avem toate în El.

„Dar, bine, va zice cineva, dar omul trebuie să facă şi fapte.” Da, e normal să trebuiască şi fapte. De ce mai trebuie fapte? De ce dumneata şi eu, şi oricare facem altoirea viţei de vie, facem altoirea diferiţilor pomi, chiar şi a florilor, a trandafirilor? Ca să ne dea flori mai frumoase, să ne dea roade bune, căci celelalte nu erau bune. Şi atunci prin operaţia aceasta pe care o cunoaştem cu toţii, pomul acesta cu rădăcină şi cu fructe rele va da roade bune. E normal acest lucru.

Dar copacul acesta, pomul acesta n-are nici un merit. Ce merit să aibă el? Că meritul pe care l-a avut el a fost roadele rele. Acelea s-au lepădat şi s-au aruncat. Şi acum rodeşte datorită mlădiţei aceleia care s-a pus în el. Şi seva, şi hrana pe care şi le trage el prin rădăcina aceasta veche dă roadele acelea. În el nu se mai găsesc de-acum încolo roadele cele vechi. Şi la aceasta se referă cuvântul care spune, la I Ioan 3, 9: „Cei născuţi din Dumnezeu nu mai păcătuiesc”.

Ei, dar noi mai păcătuim, fraţilor. Dacă mai putem păcătui şi mai putem face păcate tot aşa cum le făceam înainte şi cum se fac în jurul nostru, atunci nu suntem nici născuţi din nou şi nici n-am intrat pe uşă. Nici n-am intrat pe uşă, fraţilor! Am primit Cuvântul lui Dumnezeu, cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu, ne place să-l auzim, dar nu ne putem pocăi. Că fără El nu se poate face nimic, aşa spune El: „Rămâneţi în Mine”, dacă aţi intrat; şi: „Veniţi la Mine”. Dacă am intrat şi dacă am venit, El spune (în Ioan 15): „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. Căci cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă”. Şi roadă bună. „Căci fără Mine nu puteţi face nimic” din aceste lucruri. Rele putem face destule, dar bune nu putem face.

De aceea noi trebuie să-L cunoaştem pe El. Când L-am primit pe El, atunci se cunoaşte. Atunci cunoşti gustul unei mâncări, când ai mâncat-o, când ai gustat din ea. Când te uiţi la ea, dar n-ai gustat-o, nu ştii cum este la gust, or, asta-i important. Când te uiţi la ea e frumoasă la înfăţişare, dar când ai gustat-o, atunci ştii cum este. Dacă noi am gustat într-adevăr că bun este Domnul, Îl şi urmăm după aceea. Dar trebuie să venim la El. Trebuie să-L căutăm pe El; pe El, Cel Răstignit, aşa cum spunea acela care ne-a trezit pe noi la Evanghelie. Că temelia Lucrării Oastei asta este! Aduceţi-vă aminte cum scria el, Părintele Iosif, în cartea aceea [Ce este Oastea Domnului – n.n.], acum patruzeci şi şapte de ani: „Dacă m-ar întreba cineva aşa, să-i spun pe scurt ce este Oastea Domnului, aş spune: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Atâta? Da, acesta-i rezumatul, într-asta se cuprinde. Şi, dacă L-ai aflat, e şi normal ca să-L vesteşti. E şi normal să ai toată dorinţa aceasta şi toată puterea aceasta pe care ţi-o dă Dumnezeu ca să-I slujeşti Lui. Şi atunci e cu putinţă de făcut acest lucru, pentru că nu mai suntem singuri noi în treaba aceasta; este şi El. Noi venim cu voinţa şi cu dorinţa, şi cu credinţa, şi El lucrează, de fapt. Cum zice: „Dumnezeu lucrează în voi”. El lucrează în noi.

Dar Părintele mai spune, mai departe, şi altceva: „Mă uit tot mereu, duhov­niceşte, peste fronturile Oastei. Şi parcă nu-L văd destul pe Iisus cel Răstignit”. (…) Dacă noi ne uităm duhovniceşte peste adunările noastre şi peste viaţa noastră, cum suntem noi? Suntem noi oameni duhovniceşti cu adevărat? Sunt şi duhovniceşti… dar foarte puţini, foarte puţini, fraţilor. De ce? O spune la Corinteni: „Dacă între voi sunt zavistii, sunt certuri, sunt dezbinări, sunt clevetiri, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?”. Dacă tu ai judecăţi, dacă ai tot păcate de-acestea care sunt frecvente şi dese, atunci nu eşti duhovnicesc şi nu înţelegi lucrurile duhovniceşte; că spune mai jos, în capitolul 2: „Omul firesc nu înţelege şi nu pricepe lucrurile duhovniceşti, şi nu le poate primi”, fraţilor. Dar când el a devenit făptură nouă, când L-a primit pe Domnul Iisus Hristos în inima lui cu adevărat, atunci el arde de dorinţa pentru El, ca să-L vestească şi să trăiască cu adevărat aşa cum trebuie. Atunci vine clocotul, despre care se spune în Apocalipsa.

Dar unii, dintre noi chiar, suntem căldicei. Iar alţii, şi mai rău: sunt morţi. Le merge numele că trăiesc, dar sunt morţi. Când te împaci cu toate lucrurile – pe care le-ai lăsat cândva, dar pe care acum le-ai luat din nou – eşti mort.

Deci nu numai cu vorba [să-I urmăm Domnului], cum spune cântarea, ci cu fapta, fraţilor, şi cu adevărul. De aceea trebuie să ne întoarcem la Iisus Hristos cel Răstignit. La Acela care a suferit pentru noi moarte de cruce, în chinuri aşa de groaznice, cum nu se poate spune şi nu ne putem da noi seama de chinurile Mântuitorului, care au fost şi sufleteşti, şi trupeşti. Dar, de când ajungi conştient de aceasta, de atunci inima ta rămâne rănită, rămâne sângerată pe totdeauna, pentru ce a făcut El pentru tine. Şi nu poate să te mai intereseze altceva mai mult decât asta. Pentru tine, El e cel mai important, El stă cel mai sus, El e primul şi de El se leagă toate celelalte lucruri.

Dar păcatul şi greşelile care s-au făcut, sistemele teologice şi sistemele biblice au încurcat mântuirea, fraţilor, şi i-au împărţit pe oameni, şi i-au învrăjbit, ca să nu fie, dacă se poate, nici doi într-un gând. Datorită problemelor de înţelegere a unor texte. Şi atunci mântuirea este de-o parte şi este departe de ei… „Că rămâne să facem asta, să facem asta… că, dacă nu facem asta… că asta nu e în Biblie… şi asta nu corespunde cu adevărul… şi aşa mai departe.”

Nu asta, fraţilor! În Iisus nu este acest lucru. În El, cel Răstignit, este lumina, este Duhul Sfânt, Care uneşte, nu dezbină. Dovada că nu este El, cel Răstignit, în viaţa acestor oameni este adevărul acesta care se vede. Doar Biblia spune, dar… cine ştie cum citesc ei! Şi cine ştie cum citim şi noi…

Dar iată ce se-ntâmplă adesea: ai pornit pe drumul mântuirii, ai făcut câţiva paşi şi te-ai oprit undeva, în loc să mergi mai departe. Te-ai despărţit de lume în câteva puncte, în unele lucruri, dar mai sunt destule în care nu te‑ai despărţit. Vezi? Şi-atunci ce eşti? Eşti om lumesc. Eşti un om religios. Eşti o adunare religioasă.

Noi, de fapt, să vorbim drept, în numele Domnului, suntem oameni religioşi, nu duhovniceşti. Duhovniceşti sunt puţini. Sunt aceia care se ocupă de lucrurile duhovniceşti, care trăiesc duhovniceşte. Şi-atunci, dacă este aşa – şi aşa este, căci Cuvântul lui Dumnezeu ne adevereşte acest lucru –, trebuie să căutăm să vedem care este programul nostru, temelia pe care stă Oastea Domnului. Şi Biserica noastră stă pe temelia aceasta, pe temelia cunoaşterii şi a vestirii Domnului Iisus Hristos. Dar unde este această vestire? Unde se găseşte această vestire? Foarte rar şi foarte puţin se face în zilele noastre. De aceea nici nu este putere şi nu este trăire, şi nu este ceea ce ar trebui să fie, fraţilor şi surorilor.

Aşadar, cum zice Părintele Iosif în cartea aceea scrisă acum patruzeci şi şapte de ani, să-L căutăm pe El, să ne întoarcem la El. Căci dacă L-am pierdut pe El (…), atunci am pierdut totul. Nu trebuie să mai pierdem altceva, pentru că în El stă totul. Ai să cunoşti multe, ai să vorbeşti despre multe lucruri… predici frumoase, învăţături foarte bune, dar fără de folos. Pentru oamenii religioşi sunt bune de ascultat, dar pentru oamenii care sunt duhovniceşti, care ard de dorinţa să-L cunoască pe Hristos, acestea sunt un plus, sunt lucruri care îngreuiază situaţia; şi trebuie altceva. Sufletului îi trebuie altceva. Îi trebuie viaţă. Viaţa este într-Însul. Viaţa este numai în El, pentru că El are viaţa şi El este mântuirea sufletului nostru.

De aceea, cu toţi în jurul Lui! Oastea era, la început, o ceată de copilaşi strânşi la picioarele Crucii, care se adunau plângând, care cântau plângând, care se rugau plângând şi care-L vesteau pe Iisus Hristos plângând.

Asta este, fraţilor, Lucrarea Oastei. Cei care n-au auzit, cei care n-au cunoscut să caute în cărţile acestea şi să-i întrebe pe cei bătrâni, că le va spune acest lucru. Păcat însă că ne-am depărtat şi în îndepărtarea aceasta ne găsim astăzi. Pentru aceea, ca să putem reveni şi să putem învia cu adevărat la o viaţă nouă, numai la Domnul Iisus Hristos cel Răstignit trebuie să venim. Numai la El. Şi la El poţi să vii căutându-L prin rugăciune stăruitoare. Şi nu trebuie mult timp! Nu trebuie mult timp! Depinde de dorinţa pe care o ai. Şi atunci ţi-ai vedea starea ta păcătoasă şi nu mai ai nevoie să-ţi mai spună cineva cum stai, pentru că tu singur te vezi cum eşti.

Pentru aceea, dacă este nevoie de acest lucru şi frăţiile voastre găsiţi de cuviinţă, faceţi-l, fraţilor, şi atunci Dumnezeu va fi cu noi şi noi vom fi cu El. Amin.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

Lasă un răspuns