Home „A ÎNVĂŢAT SĂ ASCULTE”

„A ÎNVĂŢAT SĂ ASCULTE”

„A ÎNVĂŢAT SĂ ASCULTE”

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la nunta de la Comăneşti – ianuarie 1982

„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5, 7-8).

„…Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit”.

Auziţi, fraţii mei? Păi nu ne crapă nouă obrazul de ruşine când nu vrem să ascultăm de Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu? Când Însuşi Fiul lui Dumnezeu a învăţat să asculte. De la cine a învăţat? De la Părintele Ceresc. Nu făcea nimic fără voia Lui, absolut nimic. Şi în fiecare zi învăţa şi în fiecare zi Se retrăgea şi plângea… De acest plâns vorbeşte aici: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi…”.

Ce aducea Domnul Iisus? Rugăciuni şi cereri.

Pentru cine? Pentru mine şi pentru tine. Cum îi spune lui Petru, ucenicului drag: „Petre, satana v-a cerut ca să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine”. Domnul Iisus S-a rugat pentru noi. De-acum 2000 de ani şi până astăzi S-a făcut Mijlocitorul Sfânt şi acolo, în Cer, Se roagă Părintelui: „Părinte, mai iartă şi de data asta. Părinte, mai trece-i cu vederea”.

Dar poate va zice Părintele ceresc: „Dar a sosit ceasul! Dărâmă, sfărâmă, strânge ca un cort pământul acesta!”…

„Mai lasă-i, Părinte, poate se mai trezeşte cineva”…

Dacă şi acolo, în cele mai grele clipe, a putut să strige: „Părinte, iartă-le, că nu ştiu ce fac!” Cum? Nu ştiau ce fac? Nu ştiau criminalii ce fac? Sutaşul, cel care ţinea suliţa în mână şi Îi străpungea coasta… Cel ce ţinea ciocanul în mână nu ştia că ciocanul (de-ar fi fost numai de un kilogram, lovea cu o lovitură de cinci sute de kilograme), nu ştia că doare?… Cel ce ţinea pironul în mână nu ştia că e ruginit, că nu l-a pilit nimeni şi nici nu l-a curăţat nimeni şi nici nu l-a curăţat pe hârtie?…

Nimeni, nimeni nu ştia că toate acestea dor?…

Nimeni nu ştia că spinii din coroană pătrund adânc în cap? Nu ştia nimeni?…

Dar „El era Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri”… Rugăciuni şi cereri!… Să băgăm de seamă că rugăciunile sunt de două feluri: rugăciuni de mulţumire şi apoi sunt cerşetoriile – cererile –, că aşa facem şi noi. Ne trezim numai că cerşim mereu: „Dă, Doamne! Fă, Doamne! Ţine-mi copiii! Ridică-mi copiii! Fă-mi cutare, cutare… să-mi fac casa, să-mi gat casa, să cumpăr maşină”… Toate acestea sunt numai cerşetorii.

Domnul Iisus a adus rugăciuni şi cereri. Rugăciuni de mulţumită Părintelui şi cereri pentru noi, nelegiuiţii: să ne mai îngăduie, să ne mai păstreze, să ne mai ţină… Doar, doar ne vom mai pocăi măcar în ceasul al doisprezecelea.

„Rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi”.

Cum erau rugăciunile Domnului Iisus? Spune Sfântul Cuvânt: „cu strigăte mari şi cu lacrimi”. Cum? Cine L-a văzut? Că Sfinţii evanghelişti spun că glasul Lui nu s-a auzit pe uliţă. Nu s-a auzit glasul Lui pe stradă. Nu s-a auzit prin mulţime glasul Lui. Unde striga El, de nu-L auzea nimeni? Unde Se ducea să Se roage?

El Se ducea în codru, în Muntele Măslinilor. Acolo Se retrăgea şi acolo, cu strigăte mari şi cu lacrimi, striga. Către cine striga Domnul Iisus? „Către Cel ce putea să-L izbăvească”. Dar oare Domnul Iisus a cerut să-L izbăvească? Să-I ia coroana de spini de pe cap? Să prindă cineva de piron să nu-i intre în mână? Sau în picioare?

Nu! Ci să-L izbăvească de la înalta misiune pentru care S-a angajat când a spus în ceruri: „Iată-Mă, trimite-Mă, că în sulul Cărţii este scris despre Mine. Vin să fac Voia Ta, Dumnezeule”.

Să-L izbăvească să nu cadă, să nu cedeze, să nu tremure în faţa lui satana când a fost retras în pustie; şi acum, pe cruce, când ţiuia din toate încheieturile.

„El era ascultat din pricina evlaviei Lui”. Aşa scrie ad litteram, dar eu mi‑am zis: cum L-a izbăvit? Cum? Că L-au chinuit toţi nemernicii. Cum?

Tatăl L-a izbăvit de la moarte, de la moartea sigură, dar El voia cu orice preţ să ne mântuiască pe noi, pe mine şi pe tine, frate. Pe mine şi pe tine, soră. El voia cu orice preţ să ne mântuiască.

Şi El a fost ascultat şi ne-a adus această comoară de mare preţ: mântuirea, salvarea sufletelor noastre. „El a fost ascultat” de către Cel ce putea să-L izbăvească. De ce a fost ascultat? Ştiţi de ce? „Din pricina evlaviei Lui”. Ce a prezentat El înaintea Tatălui ceresc ca să fie ascultat? A prezentat evlavia, smerenia!… Nici un murmur nu s-a auzit pe Golgota, nici o ameninţare. Ba, din contră, s-au auzit cuvintele: „Iartă-i, Tată, că ei nu ştiu ce fac!…”

Mi-aduc aminte că citeam odată o poezie, când eram copil. E vorba despre o poezie de-a lui Coşbuc. Şi acolo, în această poezie, arăta pe o mamă care avea o fiică mai redusă puţin la minte. Şi se spune aşa în poezie:

„Las’, mamă, ochii, las’ să plângă,

că-n leagăn tot cu mâna stângă

mi-ai dat să sug,

de-aceea sunt nătângă…”

Poetul acolo plânge sau arată durerea fetei care zice mamei sale: „De-acuma plâng, mamă, că am pentru ce să plâng, că din cauza ta sunt eu nătângă…”.

Nu-i o istorioară, e o poveste, zicând aşa, a poetului, ca să poată spune ceva. Dar, fratele meu şi tu, sora mea, îndemnul meu pentru noi toţi este acesta: Las’, frate, ochii, las’ să plângă… Că numai tu ştii de câte ori ai păşit cu piciorul stâng al neascultării pe calea lui Dumnezeu. De aceea nu ai reuşit în nimic. De aceea ţi-au ieşit toate aşa de rău.

Las’, frate, ochii, las’ să plângă…

„El este Acela care în zilele Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi…”

Fraţilor, citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, citiţi cărţile vechi, citiţi Filocaliile. Aşa cum am citit într-una, e mereu presărat, pagină după pagină, aproape că nu există o pagină unde să nu se găsească scris o dată, de două ori, de trei ori despre lacrimi… Lacrimile sunt botezul al doilea pentru cei care mai vor un botez.

Lacrimile… Sau cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur către cei care au păcătuit şi au căzut din credinţă: „Eu nu vreau să te arunc în prăpastie, în deznădejde, dacă ai păcătuit, că poate n-ai făcut-o direct, cu voia, ci fără voia ta. Ai căzut într-un păcat oarecare? Plângi, pocăieşte-te, întoarce-te!”.

Şi spune mai departe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eu nu-ţi pot garanta că mai este un Hristos Care să moară a doua oară pentru păcatul tău şi în locul tău pe cruce, dacă tu ai păcătuit din nou; dar nici nu te arunc în prăpastie, ci spun: ţi-a mai lăsat Dumnezeu, ţi-a mai îngăduit Dumnezeu, în marea Lui bunătate, doi ochi să plângă şi o inimă să suspine. Înduplecă-L pe Dumnezeu spre tine, spre starea ta, dar arată inima ta înfrântă”.

Cum aminteam şi aseară: „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o urgiseşte”. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, 2 vol.

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *