Îmi voi aminti veşnic de căutările mele după Domnul meu şi de cum a venit bucuria aflării Lui… Tânjeam după iubirea care să fericească inima mea, dar cum era s-o dobândesc în starea în care mă aflam?
Când îndemnul Duhului Sfânt a devenit mai limpede şi mai stăruitor, ridicându-mă să pornesc în căutarea lui Dumnezeu, singurul care mai poate potoli setea inimii neliniştite, eu m-am sculat.. . M-am sculat să-L caut pe Hristos, Preaiubitul şi Doritul inimii mele, după Care tânjea toată fiinţa mea… cutreierând toată cetatea, uliţele şi pieţele.
Cetatea, unde sunt pietrele. Uliţele, unde sunt gunoaiele. Şi pieţele, unde este numai negustoria.
Între pietre aflam numai nesimţire, asprime, lovituri şi răceală. Între gunoaie, numai târâtoare, infecţie şi întinăciuni. În negustorie, numai prefăcătorie, vicleşug şi pierderi.
În aşternutul meu era noaptea mea, noaptea din mine, păcatul din fiinţa mea.
În cetate era noaptea altora. Întunericul din jurul meu. Păcatul din ceilalţi.
Şi nu L-am aflat pe Hristos, fiindcă nu era acolo.
Ci numai când am trecut de acestea. Când am depăşit hotarul acestora. Când am putut să răzbat dincolo de noaptea din mine şi din lume – în Cerul credinţei, în sfera Duhului… în lumina Revelaţiei, atunci L-am aflat. Căci aflarea lui Hristos este Revelaţia. Nu o revelaţie oarecare, ci Revelaţia însăşi, unica, adevărata, strălucitoarea şi veşnica Revelaţie.
Toate celelalte vin din ea şi duc la ea. Ca razele care vin din soare. Şi duc la el.
Slavă veşnică Ţie, Iisuse, Soare Veşnic, Minune Veşnică, Răsplată Veşnică a Dragostei, pentru minunea aflării Tale fericite! Mulţumesc şi mulţumesc veşnic pentru tot ce mi-ai dat când Te-am aflat şi de când Te-am aflat pe Tine. Slavă veşnică Ţie! Amin.
