1. Din pricina nestatorniciei lor, iudeii au gustat nenorocirea de a sluji zeci de dumnezei
şi au simţit sute şi sute de ani grozăvia pedepselor venite peste ei pentru vina aceasta.
Ei au cunoscut prăbuşirea şi bezna în care ajunge sufletul spânzurat fără nădejde între două minciuni: şi cea a oamenilor falşi, şi cea a dumnezeilor falşi.
2. Acum, din pricină că ascultaseră prea mulţi prooroci mincinoşi, nu mai puteau deosebi încredinţarea Adevărului din gura Proorocului – Dumnezeu.
Din pricină că umblaseră după prea mulţi dumnezei mincinoşi, nu-L mai puteau recunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat.
3. Din pricină că rătăciseră prea mult prin casele străinilor, nu-şi mai puteau recunoaşte propria lor casă.
Şi acum stăteau în faţa Mântuitorului-Mesia cum stă cineva în faţa propriei sale mame când, după o prea îndelungă despărţire, inima o presimte, dar ochii nu o mai pot recunoaşte…
4. Pe oamenii a căror cuvinte nu sunt acoperite de valoarea faptelor lor, eşti dator să nu-i primeşti fără rezerve şi să nu-i urmezi fără grijă.
Cuvintele lor, eşti dator să nu le crezi în totul. Şi învăţăturile lor, să nu le primeşti fără îndoieli.
Şi ai scuze, ai dezvinovăţiri ca să le faci aşa, fiindcă roadele lor sunt una, iar faptele lor alta.
5. Dar când zi de zi poţi vedea viaţa, faptele şi purtările cu totul luminoase ale cuiva, atunci ai cea mai mare datorie să nu te îndoieşti de el şi de cuvintele sale,
ci să crezi deplin şi toate vorbele lui! Căci dacă mai ai rezerve, nu mai ai scuze, nu mai ai dezvinovăţiri.
Faptele statornice ale cuiva sunt actele sale cele mai adevărate.
6. Când un om necinstit spune o minciună şi nu este crezut, acela mai are încă un argument, încă o mărturie: jurământul.
Se jură sau se înjură
şi atunci de cele mai multe ori este crezut.
Tot aşa, când un om drept spune un adevăr şi este primit cu îndoială, mai are şi el un argument, o mărturie: cuvântul de onoare.
Iar pe acesta, trebuie crezut.
7. Când Dumnezeu Însuşi ne grăieşte Cuvântul Său, care este Adevărul desăvârşit, atunci pe orice om care a văzut lucrurile Sale, sau a simţit puterea Lui, sau a privit la dovezile cu care puterea şi înţelepciunea Dumnezeiască l-au înconjurat în fiecare zi, şi în fiecare loc, şi în fiecare fel,
[dacă] totuşi nu crede Cuvântul Lui,
pe sufletul acela nici o altă mărturie de pe faţa pământului nu-l va mai putea încredinţa niciodată.
Numai cea a focului veşnic.
8. Neîncrezătorul în Dumnezeu este osândit pentru totdeauna la necredinţă, adică la cea mai cumplită închisoare veşnică,
pentru că pe oameni a putut să-i creadă pe o singură mărturie sau chiar şi fără aceasta,
iar pe Dumnezeu n-a vrut să-L creadă nici după o mie de mărturii.
Va urma…
Traian Dorz, din „Avuţia Sfântului Moştenitor”
