În dialogul cu femeia din Samaria, Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre „adevăraţii închinători” pe care-i doreşte Tatăl: „Vine ceasul şi acum este când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte” (Ioan 4, 23). Părinţii Bisericii au pus rugăciunea în duh şi în adevăr în legătură atât cu rugăciunile citite, cât şi cu locaşurile de închinare. Atât unele cât şi altele îl ajută pe credincios să deprindă şi să practice rugăciunea în duh şi adevăr.
Acum, iată-ne în faţa unei provocări: bisericile sunt închise, iar credincioşilor mireni li se interzice intrarea în ele, din cauza molimei care bântuie în întreaga lume. Deşi aspectele care pot fi atinse sunt multiple, mă opresc doar la unul din ele. Chiar dacă numai Dumnezeu poate să ia hotărâri cu privire la Casa Lui, totuşi El a îngăduit închiderea bisericilor. De ce oare?
Acum a sosit momentul potrivit să arătăm că nu Dumnezeu are nevoie de noi, ci noi avem nevoie de El. Dumnezeu ar putea să facă din fiecare fir de iarbă un cântăreţ neîntrecut şi un fidel închinător nelipsit în nici o zi de la cele şapte Laude; aşadar, nu slujbele Bisericii au nevoie de noi, ci noi avem nevoie de ele. Cugetând la cuvintele din Psalmul 28: «În biserica lui Dumnezeu oricine spune slavă», Sfântul Vasile cel Mare spune: „Să nu socoteşti că Dumnezeu are nevoie de slavă! Vrea însă să fii vrednic de a-L slăvi”.
Un părinte al Patericului ne avertizează: De ne va socoti Dumnezeu lenevirile cele din timpul rugăciunilor şi robirile cele din timpul psalmodiilor, nu ne putem mântui (Avva Teodor Enatul, Patericul Mare, XI, 23). Parcă în nici o faptă bună omul nu se târguieşte mai mult cu Dumnezeu ca în cazul venirii la biserică. Iar acest lucru, desigur, scade foarte mult valoarea credinţei. De câte ori nu am amânat mersul nostru la biserică? De câte ori nu am ajuns la biserică mult mai târziu de început? De câte ori nu am cârtit că sunt prea lungi şi plictisitoare slujbele, iar dacă totuşi am venit, am stat neatenţi şi nu am luat aminte la cântările şi rugăciunile spuse? De câte ori nu am împlinit nici măcar măsura minimală cu privire la Casa Domnului? Urmând „aşezămintelor apostolice” şi Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Nicodim Aghioritul întăreşte predania Bisericii potrivit căreia creştinul este dator să meargă la biserică măcar de două ori pe săptămână, mai cu seamă în duminici, în sărbători şi sâmbăta (Hristoitia, pp. 506- 507 şi 518-519).
Din faţa bisericilor închise, încercăm să tâlcuim şoapta Duhului: Dacă nu veniţi cu râvnă, cu atenţie, cu trezvie la Casa Mea, atunci nu mai veniţi deloc! În Casa Mea să vină numai cei care sunt în clocot! Cei care vin din interese străine de mântuire, cei care vin cu plictiseală, cei care se târguiesc şi fac negocieri cu Mine, să stea acasă! Eu vreau ca în cei care vin la biserică să se împlinească cuvintele: Veselitu-m-am de cei ce mi-au spus mie: «în Casa Domnului vom merge» (Ps 121, 1).
Deşi Dumnezeu ne roagă să venim la ospăţul Lui euharistic, să venim la Casa lui „cu timp şi ne la timp”, El totuşi este suveran, nu este milog: „Cine este sfânt să se sfinţească mai departe, iar cine este spurcat să se spurce mai departe” (Apoc 22, 11). El poate să prăbuşească într-o clipă toate bisericile, fără să fie vătămat cu nimic.
Dacă, pentru păcatele evreilor, Dumnezeu a îngăduit ca chivotul legii, care era sfinţenie mare, să fie stăpânit de filisteni, nu este de mirare că, din pricina nepăsării noastre, El îngăduie să se repete într-un anume fel vechea istorie. O, iubiţii mei fraţi, haideţi să cucerim şi noi piscul de pe care împăratului David a spus, fără să se compare cu alţii: „Doamne, iubit-am bunăcuviinţa Casei Tale şi locul sălăşluirii slavei Tale” (Ps 25, 8).
Preot Petru RONCEA
