Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Adevărul nostru trebuie să se hrănească din apele binecuvântate ale dragostei.

Adevărul nostru trebuie să se hrănească din apele binecuvântate ale dragostei.

Adevărul nostru trebuie să se hrănească din apele binecuvântate ale dragostei.

«Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă… El va vedea pe urmaşii Săi şi îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâinile Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţimea lor Se va sătura» (Isaia 53, 10-11).

Iubiţii mei, într-adevăr, Domnul a găsit cu cale să zdrobească prin suferinţă şi pe sluga Sa, pe robul Său, Iosif.

L-a trecut prin încercări, l-a pregătit pentru lucrul ce i l-a dat pentru mântuirea acestui neam. L-a lăsat orfan, în copilărie; pe urmă, l-a lăsat fără familie, i-a luat soţia şi copiii; i-a mai lăsat doar un copilaş, ca mărturie că el a avut o familie şi pământească; apoi l-a pregătit pentru marea Familie a celor care stăteau în umbra morţii, în umbra păcatului şi trebuia să vină cineva în întunericul acela şi să le vestească adevărul.

Acesta a fost robul Domnului, Iosif. A pătimit mult. Domnul l-a zdrobit în multe feluri, l-a umilit în multe chipuri, pentru ca, în felul acesta, să-l poată face să sufere, să primească, să rabde loviturile şi de la învăţaţi, şi de la neînvăţaţi, şi chiar de la fraţii săi. Într-un anumit fel, ca şi Iosif din Vechiul Testament, şi el a fost vândut şi prigonit de fraţii săi.

Dar el a ştiut să ierte; el i-a iertat pe toţi. A plecat Dincolo cu inima împăcată, căci lucrarea ce i-a fost dat s-o facă a împlinit-o cu o mare conştiinţă, cu o mare responsabilitate şi, de Acolo, de unde se află acum, el priveşte spre rodul său; spre roadele pe care i le-a dat Domnul; spre mântuiţii din ţara aceasta; spre cei în care flacăra, în care nădejdea mântuirii arde viu, spre cei care au pornit spre Patria Cerească. Unii s-au săvârşit, alţii sunt în viaţă şi, prin mila lui Dumnezeu, şi noi suntem astăzi printre aceia care au pornit spre Patria Cerească. Unii sunt mai departe pe drum, alţii sunt mai în urmă, alţii sunt chiar la urmă, dar, să ştiţi, până ultimul mântuit nu va trece dincolo de linia orizontului, Mântuitorul nuŞi va întemeia Împărăţia.

Da, dragii mei, fără jertfă nimic nu se poate! Fără suferinţă, fără să arzi din tine ceea ce ai mai bun, nimic nu se poate face! Numai jertfa este aceea care dă vieţii noastre sens! (…)

Dacă „lemnului verde“ I s-a făcut ceea ce I s-a făcut, dacă Cel Neprihănit a fost răstignit pe Cruce, atunci ce vrem noi, care suntem nişte netrebnici, care suntem nişte păcătoşi, care, oricât am face, rămânem mereu nişte datornici? Ce vrem noi, atunci? Vrem încă de pe pământ răsplată? (…)

Ne aflăm aici, în faţa acestui mormânt, care, pentru noi, spune mult. Poate că pentru alţi trecători e un mormânt ca oricare altul. Dar, pentru noi, aici, la mormântul acesta, este Părintele Iosif! Părintele Iosif Trifa!!! Cel prin care am cunoscut Cuvântul Domnului, cel prin care am învăţat să iubim Biserica noastră bună şi străbună. (…)

Trebuie să aducem poporul nostru la Iisus Hristos, la Biserica Lui, ca să trăiască mai cu adevărat învăţătura Bisericii. Căci bună-i învăţătura noastră şi sfântă, dar ea trebuie şi trăită. Ea trebuie să pătrundă în noi. Oricât de bună şi de gustoasă ar fi o mâncare, dacă n-o mâncăm, dacă nu ajunge în organismul nostru, atunci ea nu poate să ne fie de folos. O, şi cum stăm noi, poporul acesta, lângă bogăţia Slavei lui Dumnezeu, lângă ceea ce ar trebui să ne dea putere, şi nu întindem mâna şi nu vrem să ne hrănim şi nu vrem să luăm mana cerească, mântuitoare!

Ar trebui să plângem mereu şi să ne rugăm mereu pentru semenii noştri; şi pentru cei căzuţi în păcatele trupeşti, dar şi pentru cei căzuţi în păcatele netrupeşti, în păcatul cel mai greu, al părăsirii credinţei adevărate. Pentru cei care au părăsit izvorul apelor vii şi au săpat nişte puţuri seci, trebuie să ne rugăm mereu, ca Domnul să-i aducă şi pe ei la adevăr, pentru ca toţi să devenim una. Căci pentru aceasta au luptat sfinţii din toate timpurile şi pentru aceasta luptă şi Biserica aceasta, ca toţi să fim una. Noi dorim să fim una, dorim să iubim, dar nu prin sacrificarea adevărului. Adevărul şi dragostea merg împreună. Ele nu se pot despărţi. Ele sunt părţile unui întreg: adevărul şi iubirea. De aceea, noi luptăm pentru adevăr, hrănindune din dragoste. Adevărul nostru trebuie să se hrănească din apele binecuvântate ale dragostei. Aceasta înseamnă o credinţă vie şi lucrătoare.

Mulţi vorbesc de Părintele Iosif Trifa ca despre un sfânt, căci a dus o viaţă de sfânt. El n-a mai dat lutului nimic. El era numai pielea şi osul. Viermii nu s-au putut hrăni din trupul lui. El a dat lutului tot ce trebuia să-i dea, încă dinainte de a fi chemat la Domnul. Şi unii spun: «Ei, cum, îl consideraţi pe Părintele Iosif sfânt!? Dar n-a fost canonizat!» Aşa este. Credinţa noastră ortodoxă are bunul simţ, are dreapta măsură; n-o ia înainte. Într-o altă Biserică, imediat, chiar în timpul vieţii, cineva poate fi declarat sfânt… La noi, în Ortodoxie, aceasta merge mai greu. Se cer mai multe dovezi. Şi, printre acestea, se cere ca acolo, la locul unde se află cel îngropat, unde i se află trupul, unde i se află moaştele, să se facă minuni.

Oare s-au făcut minuni aici, la mormântul Părintelui Iosif Trifa? Au fost, unele mărturisite, altele nemărturisite. Alţii nici nau venit la mormânt şi au primit vindecare. (…)

Dar, când în adunări şi-au predat Domnului viaţa cei păcătoşi şi au luat o hotărâre şi, dintr-un beţiv, a devenit un om cu o viaţă curată; dintr-un fumător, a devenit o fiinţă care a înţeles să nu-şi mai bată joc de templul Duhului Sfânt, să-l mai „tămâieze“ cu ţigara spurcată; când, dintr-un desfrânat, a devenit un tată de familie ce şi-a crescut copiii în frică de Dumnezeu; când păcatele părăsesc pe oameni; când, dintr-un om mândru a devenit un suflet smerit… cred că acestea sunt minunile cele mai mari. Şi astfel de minuni au fost sute de mii. Şi, dacă la cuvântul Părintelui Iosif Trifa, la cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin gura acestui Părinte, şi prin scrierile lui, atâţia s-au vindecat, eu consider că acestea sunt minunile cele mai mari. (…)

Acesta este marele aport pe care Părintele Iosif Trifa l-a adus Bisericii noastre, Bisericii Neamului nostru. El a făcut minunea aceea mare a reînvierii sufleteşti. El a reactivat conceptul acesta de «naştere din nou». Şi acesta este un lucru extraordinar: oameni născuţi din nou, oameni care s-au înnoit în duhul minţii lor, în duhul inimii lor, în duhul trăirii lor… Acolo unde în casă era ceartă, acum se cântă cântări de slavă lui Dumnezeu… Aceasta este minunea cea adevărată. (…)

Dragii mei, minunea din noi trebuie să fie întoarcerea noastră de la păcat, spre Dumnezeu. Pentru ca trupul nostru să devină, într-adevăr, o biserică a Duhului Sfânt. Şi biserica aceasta trebuie păstrată.“

Fratele Ghiţă Precupescu

din cuvântul de duminică, la a 61-a comemorare a trecerii la cele veșnice a Părintelui Iosif Trifa ( februarie 1999 )

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *