Mărturii Meditaţii

Adevăruri de lepădat?

Mi-e teamă că nu prea va plăcea ceea ce voi încerca să scriu aici. Şi poate că va displăcea tocmai pentru că trăim vremea în care se caută doar acele „adevăruri“ ce gâdilă urechea şi firea cea veche, chiar şi a unora dintre cei sau cele care se cred că au întors demult spatele păcatului şi au apucat pe calea mântuirii.

Şi s-ar mai putea ca unele dintre surioarelor mele să mă creadă complet depăşită, tocmai pentru că încă mai abordez un astfel de subiect astăzi, când parcă nu mai contează cum te prezinţi în afară, şi că doar inima contează.

Despre ce este vorba însă? Despre semnele ce trebuie să se vadă îndată la cei sau la cele care au păşit, într-adevăr, pe calea Domnului.

Ceea ce este dureros, printre altele, la noi, românii, e că avem foarte dezvoltat acel spirit de turmă, şi anume de a începe să facem imediat ce vedem că fac alţii. Dar nu în cele bune! Nicidecum! Ci în cele rele…

Acum ne-am pus pe inimă să arătăm, în rândurile de faţă, felul drăcesc în care a pătruns între noi ispita modei lumeşti. Ea nu este de azi, de ieri, ci de când lumea. Ceea ce pare azi nou e deja lepădat de alţii, de multă vreme. Dar roata se învârte într-un vârtej nebun şi aduce iarăşi din fundul iadului ceea ce mai fusese odinioară, care azi doar pare nou, deoarece generaţiile sunt altele şi pot fi momite fără prea mare bătaie de cap de stăpânitorul acestui veac.

Apare, spre pildă, moda „mini“… Mai cu greu, mai cu sfială, trebuie să rupă cineva tăcerea şi să deschidă drumul acestei deşănţate dezbrăcăminţi. Şi, fără prea mare grabă, încep să apară, ici-colo, astfel de imitaţii, care apoi se înmulţesc, până ce se iveşte, mai nou, altceva…

Să zicem, moda „maxi“, opusă primei, care nu e mai puţin deşucheată, mai ales când, de sus şi până jos, are foarte bine potrivită o descusătură ca, la fiecare pas, să se iţească „discret“ părţi din goliciunea trupului, spre a fi adulmecate de toţi uşuraticii, care au ochi doar pentru aşa ceva…

Apoi toate celelalte obiecte de vestimentaţie, mai ales cea feminină, parcă sunt anume făcute, încât mai mult să dezvelească, decât să acopere părţile fără nici o cinste ale trupurilor…

Veţi zice, poate, că remarca aceasta se potriveşte doar celor care n-au nici în clin, nici în mânecă azi cu credinţa în Dumnezeu. Dar de unde?… De câte ori te vezi obligat de simţul pudorii ca, în chiar Casa lui Dumnezeu, să trebuiască să întorci capul în altă parte! Căci şi acolo şi-a trimis diavolul slugile. Ce vor fi căutând oare şi aici aşa? Căci numai să se roage nu vin, întocmai ca la bal, de ani şi ani tot aşa, fără să se fi produs nici măcar o cât de mică schimbare în comportamentul acesta indecent şi vătămător.

Apoi… pantalonii!

Iar despre „capul gol“ nici nu mai poţi zice nimic. La capitolul acesta, dacă încerci să spui ceva, ţi-ai făcut de lucru! Toată gama de scuze este pusă în joc pentru a ţi se arăta că nu e deloc nepotrivit, ba chiar bunele maniere cer ca partea feminină să se poarte descoperită. Da, descoperită, într-adevăr! Pentru că nici o protecţie nu mai poate avea aceea care nu mai are asupra capului ei semnul supunerii de bunăvoie.

Sfântul Pavel spune despre femei că trebuie să umble acoperite din pricina îngerilor, ca să aibă paza lor. Aceasta o pretinde chiar Cuvântul lui Dumnezeu (cf. I Cor. 11, 10), nu doar unele păreri omeneşti „înguste“, cum spun unii că ar fi ideile caracteristice anumitor zone ale ţării.

Tocmai şi din această cauză se petrec atâtea şi atâtea dezastre în viaţa scumpelor noastre surori. Iar uşurătatea cu care se tratează astăzi această stare de lucruri este de-a dreptul satanică.

Şi, ca să ilustrez aici necesitatea purtării capului acoperit la femei, voi face o mărturisire. De fiecare dată când m-am întâmplat a fi prezentă la unele slujbe de exorcizare, am fost lovită de un fapt ce s-a repetat la toţi subiecţii. Întrucât, în toate cazurile la care am fost martoră, demonizatele erau femei, am observat că, după alungarea demonilor din fiinţa stăpânită de aceştia, primul gest, inconştient, era acela de a căuta să-şi tragă disperată pe cap baticul ce-i alunecase spre spate în timpul luptelor şi al muncilor cu duhurile necurate. M-am întrebat atunci: Ce înseamnă, oare, gestul acesta? Mai ales că se observa clar că persoanele acelea nu erau obişnuite cu purtarea baticului, ci şi-l puseseră pe cap cu puţin timp înainte de începerea slujbelor. Oare nu cumva, de-abia după ce duhul vrăjmaş părăsise biata făptură a lui Dumnezeu, subconştientul ei o înştiinţa despre necesitatea prezenţei acelui semn al ocrotirii îngerului păzitor?…

Poate că această întrebare merită să şi-o pună fiecare în parte dintre cele cărora le „alunecă“ destul de des de pe cap acest semn de respect al lor faţă de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos.

Am dorit ca în paginile foii noastre, «Iisus Biruitorul», să fie tras şi acest semnal de alarmă, mai ales în această vreme din urmă, când parcă suntem tot mai tentate să lepădăm şi ceea ce încă ne mai ţine să nu slobozim de tot frâul tuturor libertăţilor. Să nu se zică vreodată că aceasta nu s-a spus.

Iar cine mai are urechi de auzit să audă şi această înştiinţare!

Nuşa OLARU – Poduri, Bacău

Lasă un răspuns