Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „ADU DEGETUL TĂU…”

„ADU DEGETUL TĂU…”

„ADU DEGETUL TĂU…”

Vorbirea fratelui Visarion Ţuţu (Rediu)
la nunta de la Buciumi – 25 aprilie 1982

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Sfântul Evanghelist Ioan, în Evanghelia sa, la capitolul 20, începând cu versetul 24, scrie: Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: „Am văzut pe Domnul!”. Dar el  le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.

După opt zile, ucenicii lui Iisus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Iisus, a stătut în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!”. Apoi a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace şi uită‑te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. „Tomo“, i-a zis Iisus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut”.

 

Iubiţii noştri fraţi şi surori! Când este vorba să pierdem ceva drag în viaţa noastră, inima noastră se sfâşie de durere şi ochii noştri încep să verse lacrimi. Când este vorba să-ţi pierzi fiinţa cea mai iubită, fie soţul, fie soţia, sau să-ţi pierzi părintele ocrotitor sau mama bună, sau să-ţi pierzi în viaţă alte lucruri şi alte fiinţe scumpe de care inima îţi este foarte, foarte legată, atunci sigur că inima noastră se moaie şi ochii noştri încep să verse lacrimi.

Am rămas totdeauna mişcaţi de ceea ce am văzut în jurul nostru, de ceea ce am văzut în jurul meu când este vorba de oameni foarte, foarte tari… Dar când ajungi în astfel de situaţii, în momentul acela chiar şi cei mai tari, care se socoteau ei înşişi tari, chiar şi inima lor a fost sfâşiată. Când le-a fost răpită de lângă ei fiinţa iubită, atunci nici ei nu au putut să rămână nepăsători.

Vedem în jurul nostru când cineva pleacă dintre noi – unii pentru o vreme şi alţii pentru veşnicie – şi se duc dincolo, spre cele veşnice. O, atunci inima noastră este foarte sfâşiată şi foarte îndurerată.

Atunci s-o vezi pe mamă cum plânge lângă fiică…

Atunci s-o vezi pe fiică cum plânge lângă mamă…

Atunci să-l vezi pe soţ cum plânge lângă soţie…

Atunci s-o vezi pe soţie cum plânge lângă soţ…

Atunci chiar nici omul cel cu inima împietrită nu poate să rămână nepăsător la aşa ceva. De aceea, iubiţii noştri, când este vorba de o despărţire pământească, socotim că inima noastră este foarte sfâşiată.

 

Dar când este vorba să pierdem altceva, mai scump decât sunt cele trecătoare, care sunt pieritoare, atunci e posibil ca noi să rămânem foarte liniştiţi şi să trecem foarte pasivi?

Spune un cuvânt al unui frate aşa: „Până când ai pierdut mama scumpă, n‑ai pierdut încă prea mult… Până când ai pierdut soţul iubit, încă n-ai pierdut prea mult… Până când ai pierdut copilul iubit sau fiinţa iubită, n-ai pierdut încă prea mult…

Dar când L-ai pierdut pe Domnul – atunci ai pierdut totul”.

Am avut şi am trecut şi eu prin starea aceasta de curând, căci mama mea a trecut la Domnul. Împrejurul patului ei eram cinci fraţi (nu eram toţi) şi în chinurile cele de pe urmă am văzut cum şi-a dat duhul şi inima mea s-a sfâşiat de durere…

Când am văzut-o pe mama mea, mama care m-a crescut, mama care m-a ferit de foc şi de apă şi care m-a iubit aşa de mult… Mama mea, s-o văd acum şi s‑o privesc în ultimul ceas şi să mă despart de ea poate că, pământeşte, pentru totdeauna… Şi apoi m-am gândit mai târziu şi mi-am spus aşa: „Dacă în lucrurile acestea pământeşti, legăturile noastre fireşti, ale unora cu alţii sunt legături aşa de unice şi veşnice, peste care nu se trece, atunci mi-am zis iar: de câte ori nu L-am pierdut eu pe Domnul din viaţa mea şi n-am plâns tot aşa, cu lacrimi sfâşietoare de pocăinţă după El? De câte ori n-am mers nepăsător şi sigur în viaţă pe drumul vieţii, şi Domnul nu a fost însoţitorul meu, iar eu am rămas rece şi inima mea nu s-a sfâşiat…”.

Iubiţii mei fraţi şi surori! A tot circulat vorba aceasta din popor despre Toma, că a fost necredincios. Dar el a pierdut în viaţă cea mai scumpă şi mai aleasă iubire a sufletului său. Pentru că înainte de pătimirea Mântuitorului fusese şi el unul dintre cei doisprezece şi avusese şi el clipe preafrumoase şi fericite când a stat lângă pieptul Mântuitorului, să asculte cuvintele Lui minunate, să cânte cântări împreună, să se roage împreună, să sufere împreună, să plângă împreună. Să trăiască nopţi nedormite, să umble drumuri neumblate flămânzi şi goi, alungaţi din loc în loc. Şi părtăşia aceasta a făcut o sudură unică între inima ucenicului şi Inima Mântuitorului. Iar acum, după pătimirea şi răstignirea Mântuitorului, după moartea Lui, a căzut o noapte grea peste fiinţa ucenicului, pentru că pierduse ceea ce era mai scump inimii şi vieţii lui.

Pentru Toma nu mai aveau nici o valoare celelalte iubiri… Ceea ce el pierduse nu mai putea să mai înlocuiască nimic şi nimeni. Îşi legase inima aşa de strâns, aşa de puternic… Aşa de adânc crezuseră în Mântuitorul şi aşa Îl iubiseră pe Mântuitorul, ca pe cel mai Bun Prieten, ca pe cel mai Scump Prieten al sufletului lor…

Şi acum să-L vadă răstignit, să-L vadă mort, ajuns în chinurile cele mai groaznice…

Pentru Toma nu mai avea nici o valoare ceea ce rămăsese în urmă. Nu ştim cum să ne imaginăm acea scenă sfâşietoare a Sfinţilor Apostoli – între care era şi Toma. Şi, dacă Domnul i-a iubit aşa de mult pe ceilalţi, cu siguranţă că tot aşa de mult l-a iubit şi pe Toma, care a fost apostol şi el. Şi, dacă el a lipsit din mijlocul ucenicilor în vremea când Mântuitorul S-a arătat, e lesne de înţeles şi acest caz din ceea ce au scris şi ceilalţi evanghelişti. Se spune acolo: „Ei erau cu uşile încuiate de frica iudeilor”. Îl aşteptau ucenicii pe Mântuitorul, dar frica era încă vie în sufletele lor.

Dacă alţii puteau să treacă în voie, să vorbească în voie că Hristos a înviat din morţi…

Dacă alţii puteau să strige în gura mare pe uliţe…

Dacă au putut străinii care erau în săptămâna aceea a Paştilor evreilor, dacă străinii au putut să plece cu inimile lor, cu stările lor, unii cu inima mai încărcată, iar alţii cu inima mai puţin încărcată (alţii se grăbeau ca să ducă şi în ţările lor vestea cea mai minunată)…

Dacă ei au putut să ducă vestea peste mări şi peste ţări, până în locurile cele mai îndepărtate… apoi ucenicii trebuia să stea undeva ascunşi, într-o casă, plini de frică. În momentele acestea pătrunde Mântuitorul acolo între ei, să le aducă vestea cea mai minunată: că El a înviat din morţi, că este viu şi trăieşte. După ce S-a arătat unora, în urmă S-a arătat şi celor unsprezece, când ucenicii aşteptau paşii Mântuitorului la uşa lor, când aşteptau ca să se audă vreun zgomot prin care să simtă că Se apropia Mântuitorul ca să vină la ei.

De aceea, iubiţii noştri, frumoase sunt feţele noastre când pe ele străluceşte Hristos! Frumoase sunt petrecerile noastre duhovniceşti împreună cu tot felul de binecuvântări pe care Domnul le-a revărsat şi pe care le revarsă în inimile noastre. Frumoase sunt toate acestea, dar să ne reamintim mereu de Chipul Mântuitorului, de pătimirea, de răstignirea Lui, de moartea Lui. Să ne reamintim mereu de clipele groaznice prin care a trecut Mântuitorul şi apoi, mai târziu, şi ucenicii Lui. Şi, odată cu amintirea despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să ne reamintim, să ne ducem cu mintea noastră înapoi la clipele acelea zguduitoare şi să fie şi pentru noi nişte clipe zguduitoare, în viaţa noastră. Şi să spunem şi noi în viaţa noastră aşa cum a spus Părintele Iosif odată, când mărturisea aşa:

„Pe când eram preot la ţară şi eram mai tânăr şi eu, în predica mea am spus, în dimineaţa Învierii: «Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi nouă celor din morminte viaţă dăruindu-ne»”.

Spune Părintele Iosif că „prima dată a observat cântăreţul că eu am greşit predica mea. Şi apoi vorba aceasta a mers de la unii la alţii prin biserică, până când toţi ştiau că preotul cel tânăr nu ştie să predice, nu ştie să vorbească, nu se prea pricepe el. Apoi oamenii, plecând de la biserică, au răspândit vorba aceasta în tot satul: «Aşa este preotul nostru: tânăr şi nu se prea pricepe să predice la biserică»”.

Părintele Iosif mărturiseşte cu durere şi spune: „Când am auzit lucrul acesta dureros, abia am aşteptat a doua zi a Învierii, ca, din nou să mă întâlnesc cu cei din parohia mea şi să le spun…”. Şi le-a spus aşa: „Dragii mei, am auzit că între voi a ieşit vorba aceasta că eu am greşit în vorbire, că am greşit şi că am spus un cuvânt ce nu ar fi fost potrivit. Eu vă spun însă că nu e adevărat, că nu am greşit cu nimic când am spus cuvântul acesta: «şi nouă celor din morminte»… N-am spus «şi celor din morminte viaţă dăruindu-le», ci am spus «şi nouă celor din morminte».

Voi v-aţi alarmat şi aţi spus între voi: «Doar nu suntem şi noi nişte morţi!… Părintele ne consideră şi pe noi nişte morţi…»”.

„Ba da – le spunea părintele celor de faţă –, căci şi noi am fost morţi în păcatele noastre şi în fărădelegile noastre. Şi noi, atâta vreme cât zăceam în păcatele noastre, în necunoştinţă faţă de Dumnezeu, faţă de harul adus şi de mântuirea pregătită pentru sufletele noastre, eram nişte morţi, eram nişte oameni care nu auzeam nimic, eram nişte oameni care nu vedeam nimic, eram nişte oameni care nu simţeam nimic… Nu înţelegeam nimica…

De aceea, dacă minunea aceasta s-a făcut cu vieţile noastre, starea noastră sufletească să ştiţi că este o minune. Şi, dacă credinţa noastră e puternică aşa cum a fost şi cea a Sfântului ucenic Toma (căci ea nu a fost o necredinţă, ci a fost mai degrabă o credinţă puternică, o credinţă stăruitoare în iubirea aprinsă după Preaiubitul sufletului său)… şi dacă ceea ce se vede sub ochii noştri e minunea minunilor, când este vorba de întoarcerea noastră la Mântuitorul, cu învierea noastră din morţi, cu învierea noastră din starea noastră, din păcatele noastre şi din fărădelegile noastre, din starea noastră ticăloasă în care ne aflam altă dată, este foarte adevărat că şi noi suntem nişte înviaţi din morţi.

Pentru că Dumnezeu ne-a înviat şi pe noi o dată cu învierea Mântuitorului, o dată cu biruinţa asupra morţii a Mântuitorului, apoi cu credinţa noastră în învierea Mântuitorului am înviat şi noi la o viaţă nouă.

De aceea să ne ajute Dumnezeu pe fiecare dintre noi, să facă El inimile noastre şi starea noastră să fie cât mai aproape de realitatea trăirii Învierii, de realitatea credinţei [adevărate] în Domnul şi Mântuitorul nostru iubit. Ca să credem şi noi puternic şi să ni se lege şi nouă inima noastră şi fiinţa noastră numai şi numai de El.

Se cade ca şi noi să-L cunoaşte pe El atât de îndeaproape şi să-L iubim din toată inima noastră.

Şi unde-L putem noi cunoaşte? Şi cum Îl putem noi afla?

Să-L cunoaştem din bisericile noastre, să-L cunoaştem din adunările noastre, din Cuvântul care ni se mărturiseşte. Poate să ni se spună foarte multe, multe să ni se spună despre Iisus. E adevărat, câteodată putem să-L iubim şi fără să ştim, şi fără să cunoaştem cuvintele Sale din Sfânta Scriptură, dar credinţa cea adevărată se întemeiază pe cunoaşterea Cuvântului Său şi pe cunoaşterea Sa adevărată.

În faţa noastră stau aceşti doi fraţi tineri, mire şi mireasă, care ne-au făcut bucuria aceasta frumoasă a întâlnirii noastre şi a revederii noastre în locul acesta. Şi acest lucru este foarte grăitor despre legăturile noastre puternice cu Preaiubitul sufletului nostru, cu Mântuitorul nostru cel Scump. Aşa precum sunt ale miresei care îşi părăseşte familia, îşi părăseşte casa, îşi părăseşte satul şi apoi, în urmă, nu mai priveşte la nimic, pentru dragostea şi iubirea celui ce a legat-o, pentru cel care va fi viitorul soţ. Precum dragostea aceasta părăseşte totul şi nu mai vede nimic înapoi.

Mirele, la fel, pentru dragostea pe care o are pentru cea care va fi viitoarea lui soţie, pentru dragostea aceasta, părăseşte toate şi nu mai vede nimic în urmă.

Aşa a făcut Preaiubitul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Biserica Sa, pentru sufletele noastre. El a făcut, Mirele! El a făcut, Capul Bisericii!

Să ne ajute Dumnezeu să rămânem credincioşi Cuvântului Său până la sfârşitul vieţii noastre şi orice legături apropiate să le păstrăm prin părtăşia noastră unii cu alţii, şi cu toţii să le păstrăm împreună aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.

Slăvit să fie Domnul!

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 2

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!