Când s-a cântat aici cântarea Minunată-i Noaptea Sfântă, mi-am adus aminte de noaptea de Crăciun 1961, când am compus cântarea aceasta… Eram departe… în Delta Dunării. Pentru cântarea aceasta, pentru că ne-a găsit-o scrisă (şi n-aveam voie s-o avem), am făcut cinci zile de carceră. La Crăciunul [din] 1961. Cinci zile fără mâncare şi fără… Dar am trăit… Şi-n noaptea aceasta minunată, şi mereu, mi-aduc aminte. „Adu-ţi aminte…”, „Şema, Israel!”. Adu-ţi aminte… (…)
În ce stare tristă eram înainte! Ne aducem aminte fiecare dintre cei care nu L-am cunoscut pe Domnul că a venit o zi în care ne-am întors la El. Ne aducem aminte ce întunecată era viaţa noastră înainte… Şi câtă lumină şi bucurie ne-a dăruit Dumnezeu acum prin această Lucrare!
Adu-ţi aminte… „Şema, Istrael!”, „Adu-ţi aminte, Israel”, de unde te-a scos Dumnezeu pe tine! Te-a scos din Egipt. Noi citim Biblia şi ştim, căci cu toţii avem această Carte la îndemână; şi Dumnezeu ne-a pus pe inimă gândul să cercetăm acest Cuvânt şi să cunoaştem din el istoria poporului lui Dumnezeu. Şi de-acolo ştim din ce robie l-a scos Domnul pe poporul Israel, prin Moise, omul Lui. Dar întâi Dumnezeu a ales omul şi după aceea a făcut lucrarea. Nu poate să se facă o lucrare până când mai întâi nu se găseşte omul care s-o facă. Dumnezeu nu trimite îngeri din cer să facă o lucrare sfântă pe pământ. Pentru o astfel de lucrare pregăteşte omul prin care să lucreze.
Înainte de a ieşi poporul Domnului din robia Egiptului, Dumnezeu l-a ales pe Moise. Şi, după ce a lucrat Domnul la sufletul lui Moise patruzeci de ani, apoi l-a trimis să scoată poporul din robie. Şi după aceea alţi patruzeci de ani Moise a condus poporul prin toată pustia, până când au ajuns să intre în Canaan. De fiecare dată poporul era înclinat – ca şi aici unde am citit acum – să se dea după zeităţile şi după idolii altor neamuri. Omul este aplecat să se lase ispitit de mediul şi de lumea prin care umblă. Şi trebuie mereu să vină Cuvântul lui Dumnezeu şi să spună: „Stai, omule! Adu-ţi aminte de unde te-a scăpat Dumnezeu şi adu-ţi aminte unde trebuie să ajungi”.
Şi aşa, de-a lungul istoriei poporului evreu, Moise a rostit mereu cuvântul „Şema, Israel!”, „Adu-ţi aminte, Israel!”, de unde te-a scos Dumnezeu. Dacă veţi citi cărţile lui Moise, cele cinci cărţi de la începutul Bibliei, veţi vedea toată lupta pe care a dus-o acest mare om al lui Dumnezeu până a scos poporul din robia păcatului (a lui Faron) în care stătea. Şi după ce i-a scos de-acolo, câtă luptă a avut cu ei să-i îndrume mereu şi să le îndrepte mereu inima şi gândurile spre Canaanul către care îi îndrepta Dumnezeu! Că ei mereu căutau să se lege iarăşi de lucrurile pământeşti. Câtă luptă a dus Moise, acest om al lui Dumnezeu, cu ei, până când i-a luminat şi s-a format o elită, o clasă, o grupare, o rămăşiţă dintre ei, care apoi, aceştia, să poată duce tot poporul la Dumnezeu.
Acum când vorbeau fraţii şi când stăteam aici, m-am gândit la noaptea de Anul Nou 1923. În noaptea asta sunt 66 de ani de atunci. În noaptea asta, Dumnezeu a trimis Duhul Său cel Sfânt peste acest nou Moise care a fost Părintele Iosif. Şi [el] a strigat şi ne-a scos pe noi din robia păcatului în care zăceam şi ne-a îndreptat spre Canaan. Să nu uităm niciodată acest lucru! Noi suntem ispitiţi mereu să uităm binefacerile şi pe binefăcătorii noştri; dar Cuvântul lui Dumnezeu ne aduce mereu aminte.
Când s-a cântat aici cântarea Minunată-i Noaptea Sfântă, mi-am adus aminte de noaptea de Crăciun 1961, când am compus cântarea aceasta… Eram departe… în Delta Dunării. Pentru cântarea aceasta, pentru că ne-a găsit-o scrisă (şi n-aveam voie s-o avem), am făcut cinci zile de carceră. La Crăciunul [din] 1961. Cinci zile fără mâncare şi fără… Dar am trăit… Şi-n noaptea aceasta minunată, şi mereu, mi-aduc aminte. „Adu-ţi aminte…”, „Şema, Israel!”. Adu-ţi aminte… (…)
Tot ceea ce am primit ca har şi binecuvântare a fost răscumpărat cu jertfe şi cu suferinţe. Au fost vremuri de grele încercări, ca şi pentru poporul Israel în pustie, dar Dumnezeu ne-a călăuzit (…). Însă noi nu trebuie niciodată să uităm, să nu uităm niciodată de unde ne-a izbăvit Dumnezeu şi ce gând minunat are El cu noi.
Fiecare dintre noi ştim că am fost în robia păcatului. Am ascultat cu lacrimi şi cu bucurie cuvintele fraţilor noştri. Înainte de-a cunoaşte Lucrarea Domnului, noi trăiam în păcate şi-n dezmăţ. Lumea mergea spre pierzare şi noi, împreună cu ea; şi nu era nimeni să ne atragă luarea aminte şi să ne spună: „Opreşte-te, omule, că te duci la osândă şi la pierzare!”.
În noaptea de Anul Nou 1923, Părintele Iosif se găsea la Sibiu şi stătea în rugăciune, pentru că pe sub geamul lui se perindau tot felul de beţivi urlând şi benchetuind, şi înjurând Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu. Şi a zis: „Doamne, ai milă de poporul acesta care stă în robia aceasta şi-n acest întuneric. Trimite‑le o lumină!”. Şi Dumnezeu l-a trimis pe el să fie lumină…
Mi-aduc aminte că în noaptea de Crăciun 1952 eram undeva departe, într‑un loc… slujind în condiţiile în care am fost atunci. Şi pe toată lumea aceasta o vedeam în slujba păcatului şi a răutăţii. Erau pline toate locurile de durere de oameni care sufereau. Şi am citit în seara aceea, cu fraţii, textul din Matei unde spune: „În noaptea aceea nişte păstori stăteau de strajă în jurul turmei lor. Şi atunci a strălucit o lumină puternică şi un înger al lui Dumnezeu le-a zis: „«Bucuraţi-vă, astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul!»”.
Toată noaptea ne-am rugat cu fraţii, în noaptea acee3a de Crăciun 1952. Şi-am zis: „Doamne, este plină lumea de oameni care sufăr, de oameni care nu pot dormi în noaptea aceasta, că sunt chinuiţi. Trimite-le şi lor un înger, să le ducă şi lor vestea că li S-a născut şi lor un Mântuitor”.
Dimineaţa au venit şi ne-au arestat pe toţi cei care ne rugaserăm în noaptea aceea. Patru ani şi jumătate am umblat tot prin nopţi şi prin întuneric din ăsta… Domnul a zis: „Voi v-aţi rugat atunci să trimit Eu nişte îngeri la oamenii aceia pentru care voi v-aţi rugat. Iată, voi trebuie să vă duceţi!”.
Când am ajuns cu fraţii acolo între miile de oameni nenorociţi, am zis: „Fraţilor, pe noi Domnul Iisus ne-a [trimis aici]. Noi ne-am rugat să trimită Domnul îngeri la oamenii aceştia şi El ne-a trimis pe noi. Atunci vom ieşi de‑aici, când vom mărturisi la toţi că S-a născut şi pentru ei un Mântuitor”.
Şi aşa s-a şi întâmplat. Cei care au fost mai harnici dintre noi au plecat mai repede. Însă nici unii n-am ieşit de-acolo până n-am simţit că la toţi cei care erau acolo, o mie de oameni, le-am spus despre Domnul. După aceea am plecat…
Toate aceste lucruri sunt, pentru noi, popasuri în care trebuie să ne aducem aminte.
Am trecut prin atâtea încercări… Să nu uităm nici binele pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu, nici încercările prin care am trecut. Pentru ca din fiecare să tragem câte o învăţătură pentru viitor. „Şema, Israel!”, „Adu-ţi aminte, Israel”, de unde te-a scos pe tine Dumnezeu. De câte ori a cârtit poporul, Moise le‑a adus aminte: „Aduceţi-vă aminte de unde v-a scos pe voi Dumnezeu! Feriţi‑vă de lumea printre care umblaţi, de popoarele păgâne între care trebuie să ajungeţi. Feriţi-vă şi nu vă lăsaţi ademeniţi de ispitele lor. Nu vă închinaţi idolilor lor, nu vă lipiţi inima de lucrurile şi de patimile lor. Că Dumnezeu vă poate păzi atunci şi vă poate ajuta să ajungeţi să moşteniţi patria spre care mergeţi”.
Patruzeci de ani au călătorit aceşti oameni în pustie. În patruzeci de zile ar fi ajuns, dacă ar fi mers pe calea dreaptă. Dar Dumnezeu le-a încurcat drumurile, pentru că şi pustia avea ceva de făcut în viaţa lor, avea să-i înveţe ceva…
Dumnezeu de destule ori ne-ar fi putut duce şi pe noi mai repede la locurile la care nădăjduim; dar de multe ori ni se încurcă drumurile şi vin piedici şi necazuri, şi încercări. Că şi suferinţele au ceva să ne înveţe în viaţa noastră. Şi noi totdeauna trebuie să ne aducem aminte atunci, prin toate cele ce ne trece Dumnezeu, să învăţăm adevărurile mântuirii sufleteşti.
Domnul ne-a adus aici. Să ne aducem în seara aceasta aminte cel puţin de o parte dintre hotarele prin care a trecut Lucrarea şi familia noastră de când Dumnezeu a trimis-o. Sunt 66 de ani în noaptea aceasta de când Dumnezeu a pus pe Părintele Iosif să sune din trâmbiţă: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu!”. Toţi eram adormiţi în păcate; morţi în păcate. Nimeni nu ne-a spus nouă despre naşterea din nou, despre viaţa cea nouă, despre ruperea cu păcatul, despre legământul care trebuie să-l depunem ca să putem ajunge odată să fim vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Am mers pe calea aceasta fără să ne gândim că aceasta este calea care duce sigur la pierzare. Că nimeni nu ne-a spus nouă să nu mergem pe ea.
S-a amintit aici despre cel căzut între tâlhari pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon. Toţi ne-am coborât din Ierusalim. Prin Taina Botezului, noi am fost iertaţi de păcatul strămoşesc, am fost înălţaţi în Ierusalim, adică într-o stare după voia lui Dumnezeu. Dar după aceea noi ne-am coborât din Ierusalim. Când am fost botezaţi s-a spus în numele nostru: „Te lepezi de satana şi te uneşti cu Hristos?”. De trei ori am zis: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui şi mă unesc cu Hristos, şi-L iau Conducătorul şi Împăratul meu”. Dar după aceea, foarte curând, ne-am despărţit de Hristos şi iarăşi ne-am unit cu satana şi cu toate lucrurile lui.
Dar a venit vremea minunată când Dumnezeu, prin glasul Părintelui şi prin chemarea aceasta, ne-a trezit şi pe noi şi a spus: „Voi v-aţi lepădat de satana, dar nu v-aţi lepădat de toate lucrurile lui. Trebuie să ne lepădăm de toate lucrurile lui. Să luăm calea Domnului şi să ne unim pentru totdeauna cu Hristos”. Asta a făcut pentru noi Lucrarea Oastei Domnului. Mergeam spre prăpastie, mergeam spre prăpădul veşnic şi Dumnezeu ne-a oprit acolo, pe drumul spre Ierihon, pe drumul spre prăbuşire, şi ne-a întors pe calea Lui. Samariteanului cel milostiv era Domnul Iisus, care a avut milă de cel căzut şi l-a luat pe asinul lui, şi l-a dus înapoi în Ierusalim. Ceilalţi, care treceau pe lângă el, mergeau şi ei spre Ierihon; de aceea nu l-a putut salva nici preotul, nici levitul, că şi ei coborau. Numai samariteanul care urca spre Ierusalim… Numai cine se întoarce spre Dumnezeu şi merge spre Patria Cerească te poate ajuta şi te poate ridica să te întorci la Dumnezeu. Ceilalţi merg şi ei la prăpastie şi nimeni nu te poate ajuta. Pe noi, Dumnezeu S-a îndurat şi ne-a ridicat prin acest Samaritean milostiv care a fost pentru noi Domnul Iisus; şi, prin Părintele Iosif, ne-a întors pe calea cea bună.
„Şema, Israel!”, „Adu-ţi aminte şi nu uita niciodată aceasta”.
Când noi am venit la Domnul şi când Domnul ne-a scos din starea de păcat în care zăceam sufleteşte, în viaţa noastră [s-a întâmplat] ca şi cu poporul evreu în timpul acesta despre care spune aici că treceau printre filisteni. Scrie la Geneza 26 că Avraam (…) săpase patru fântâni poporului şi le-a zis: „Aveţi grijă, că din aceste fântâni veţi avea viaţă şi sănătate, şi apă în pustie”. Pentru că pustia era un loc fără apă. Omul acesta sfânt, omul lui Dumnezeu, le-a săpat copiilor săi fântânile acestea şi le-a spus: „Să aveţi grijă, că vrăjmaşul va căuta să vi le astupe. Dar voi să le păziţi”.
Patru fântâni avem şi noi în Lucrarea aceasta, în drumul nostru spre Canaanul ceresc.
Adunarea este una dintre fântânile acestea în care Domnul face ca noi să găsim totdeauna adăparea şi hrana, şi stâmpărarea setei noastre sufleteşti.
Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, e a doua fântână.
Cântarea şi rugăciunea sunt a treia şi a patra fântână.
Din aceste izvoare de viaţă, noi căpătăm putere să mergem mai departe pe drumul mântuirii. Dar aceste patru izvoare, vrăjmaşul, filisteanul, caută mereu să le acopere.
Ce mare dar pentru noi este adunarea! Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul, noi nu ştiam de adunarea aceasta a Domnului. N-am cunoscut adunarea Domnului. Şi ce orbi eram, şi ce străini eram când noi eram departe şi nici nu ştiam că lângă noi se fac adunări în care e Cuvântul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, bucuria Domnului, cântările Domnului, rugăciuni împreună cu fraţii… aceste stări duhovniceşti la care noi nici nu ne gândeam înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Iată acum în ce minunat fel a făcut Domnul ca noi să putem face trecerea noastră dintr-un an într-altul, dintr-o stare în alta, dintr-un timp în altul, bucurându-ne în jurul Cuvântului lui Dumnezeu! Ce stare minunată este aici! Să nu uităm niciodată binefacerile lui Dumnezeu pentru noi!
O NOAPTE A ADUCERII AMINTE
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la adunarea de la Ogeşti – revelion 1989
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului,vol. 6
