Dragii mei fraţi! Ne uităm în jurul nostru şi în mijlocul nostru aici. Noi, unii care am plecat şi am fost chemaţi mai dinainte, [vedem] că parcă-s foarte puţini dintre aceia care au plecat o dată cu noi. Mulţi au căzut pe cale, iubiţii mei! Mulţi s-au prăbuşit. Şi vedem că alţii au luat locul lor. Slavă lui Dumnezeu că locurile s-au completat şi n-au rămas şi nu rămân niciodată goale. Deci, când numărul deplin al neamurilor va fi completat, atunci se va închide uşa pentru neamuri.
Iubiţii mei! Ne bucurăm din toată inima: vedem în mijlocul nostru şi tineret care, în urma noastră şi-n lipsa noastră, când noi ne vom sfârşi călătoria, ei vor ridica mai departe solia Cuvântului lui Dumnezeu şi o vor duce mai departe. Ne bucurăm din toată inima că Dumnezeu a găsit cu cale ca, în seara aceasta, în chip deosebit şi-n chip minunat, să fim în jurul Lui şi-n jurul Cuvântului Său. Aş vrea să pun apăs pe trăire şi pe viaţă. Căci, într-adevăr, numai cei care sunt născuţi din Dumnezeu, numai aceia vor putea să ducă mai departe solia. Numai aceia vor fi gata şi pentru plug, şi pentru jertfă (aşa după cum ne-a spus fratele Iacob). Cei care sunt născuţi din Dumnezeu nu pot să păcătuiască. Făgăduinţele Lui au fost atât de mari pentru noi, căci, aşa cum ne spune apostolul în I Corinteni, „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, aşa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a [pregătit] pentru cei care Îl iubesc. Cum am spus la început: cântările minunate, poeziile minunate, cuvintele minunate pe care le-am auzit şi pe care le auzim şi meditaţiile fraţilor noştri care şi-au pus viaţa în joc pentru mântuirea noastră şi pentru Lucrarea aceasta, iubiţii mei, sunt lucruri pe care, într-adevăr, ochiul nu le-a mai văzut. Unde s-au mai auzit aşa poezii, aşa cântări minunate, aşa cuvinte de slavă, iubiţilor, măreţe, pentru noi, puse la dispoziţia noastră? Toate aceste lucruri ne arată veşnicia, ne arată fericirea veşnică. Ce ar fi putut Dumnezeu să facă mai mult decât atât pentru noi, decât să-Şi dea pe Unicul Său Fiu să moară în locul nostru şi, după aceea, să ne pună la dispoziţie viaţa veşnică, fericirea veşnică! Lucruri pe care le gustăm de-aici… De-aici le gustăm, iubiţii mei!
Aţi văzut – şi fiecare în parte am văzut – că aproape toţi cei care se întâlneau cu Domnul Iisus voiau să ştie cum ar putea să ajungă să primească viaţa veşnică. Lucrul cel de căpetenie este [arătat în] întâlnirea Domnului Iisus cu Nicodim în noaptea aceea tainică în care Nicodim a vrut să ştie ce să facă el şi cum ar putea el să câştige viaţa veşnică sau să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici, în jurul capitolului 3 de la Ioan, se [concentrează] toată mântuirea noastră, iubiţii mei. A tuturor celor care Îl caută, a tuturor celor care au fost chemaţi şi a tuturor acelora care au avut prilejul să-i pună Dumnezeu în faţa Cuvântului Său.
Ce lucru minunat, iubiţii mei! Viaţă veşnică… Fericire veşnică! Dar, iubiţii mei, ca să putem câştiga viaţa veşnică, trebuie să dăm năvală. Năvală, iubiţii mei! Trebuie să fim în clocot pentru Dumnezeu. Trebuie să ajungem şi noi în starea în care a ajuns Apostolul Pavel, nu de la Romani 7, de unde a vorbit fratele Romcea, ci de la Romani 8, de-acolo de unde spune: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Foametea sau setea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau lumea de acum, sau cea viitoare? Sunt încredinţat – spune el – că nimeni şi nimic nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru. Nici foametea, nici setea, nici sabia, nici moartea, nici lumea de acum, nici cea viitoare, nici înălţimile, nici adâncimile, nici îngerii, nici puterile…”. Aşa să fim încredinţaţi şi noi.
Aici vrem să ajungem şi noi, iubiţii mei, cu cântările noastre, cu poeziile noastre, cu alergările noastre. Am vrea să ajungem şi noi să spunem: „De-acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Pentru că vremea este foarte scurtă – aşa cum ne spunea sora în poezie. „Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi”.
Şi spune apostolul mai departe, în Evrei 10, 32: „Aduceţi-vă aminte lupta de la început (a cititorilor Epistolei). Aduceţi-vă aminte de zilele de la început, când, după ce aţi auzit, aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţă. Pe de o parte, eraţi puşi ca o privelişte în mijlocul ocărilor, necazurilor. Şi, pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi. Într-adevăr, aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte. Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit”. Aşa cum ne spune în Ioan 3, 16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ce ne este făgăduit? Viaţa veşnică! „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă. Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletelor”. Iubiţii mei, suntem noi dintre aceia care nu dau înapoi, ca să nu se piardă? Deci dacă suntem, putem să aşteptăm să primim ceea ce ne-a fost făgăduit.
Mă duc puţin la Romani, să vedem ce minunat ne vorbeşte aici, în Romani 8, versetul 16: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare care va veni”. Iubiţii mei, ce ar fi putut Dumnezeu să facă mai mult decât atât? Ce-ar fi putut să ne făgăduiască mai mult decât atât: să fim copii ai lui Dumnezeu şi să fim moştenitori – aşa cum ne spunea un frate din I Ioan 3, 1: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. (…) Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El şi-L vom vedea aşa cum este”.
din vorbirea fratelui Ioan Voina la o adunare de revelion – 1972
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 3
